Rugăciunea “ecumenică”

. “Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt “ecumenism spiritual”” [42].
Se înaintează pe calea care duce la convertirea inimilor în ritmul iubirii care se îndreaptă spre Dumnezeu şi, în acelaşi timp, spre fraţi: spre toţi fraţii, chiar şi cei care nu sunt în deplină comuniune cu noi. Din iubire se naşte dorinţa de unitate şi în cei care i-au ignorat întotdeauna exigenţa. Iubirea este făuritoare de comuniune între persoane şi între comunităţi. Dacă ne iubim, tindem să ne aprofun¬dăm comuniunea, să o orientăm spre perfecţiune. Iubirea se îndreaptă spre Dumnezeu ca izvor desăvârşit de comuniune – unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt -, pentru a sorbi din el forţa de a suscita comuniunea între persoane şi comunităţi, sau de a o restabili între creştinii încă despărţiţi. Iubirea este torentul adânc ce dă viaţă şi vigoare procesului spre unitate.
Această iubire îşi află expresia cea mai desăvârşită în rugăciu¬nea în comun. Când fraţii care nu sunt în comuniune desăvârşită între ei se adună laolaltă ca să se roage, Conciliul Vatican II defineşte rugăciunea lor sufletul întregii mişcări ecumenice. Ea este “un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unităţii”, “o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii despărţiţi” [43]. Chiar şi atunci când rugăciunea nu este în mod expres pentru unitatea creştinilor, ci pentru alte scopuri, ca, de exemplu, pentru pace, rugăciunea devine de la sine expresie şi întărire a unităţii. Rugăciunea în comun a creştinilor îl cheamă pe Cristos însuşi să cerceteze comunităţile celor care îl imploră: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20).
Când creştinii se roagă împreună, venirea unităţii se arată mai aproape. Istoria îndelungată a creştinilor, marcată de multiple fragmentări, pare că se recompune, tinzând spre Izvorul unităţii ei care este Isus Cristos. El este “acelaşi ieri şi astăzi şi în veac!” (Evr 13,8). În comuniunea de rugăciune Cristos este prezent realmente; se roagă “în noi”, “împreună cu noi” şi “pentru noi”. El este cel care ne călăuzeşte rugăciunea în Duhul Mângâietor pe care l-a făgăduit şi l-a dăruit Bisericii sale deja în Cenacolul din Ierusalim, atunci când el a întemeiat-o în unitatea ei de la început.
Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun, unirii în rugăciune a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuşi. Dacă creştinii, în pofida dezbinărilor lor, vor şti mereu mai mult să se unească în rugăciune comună în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conştienţi de faptul că ceea ce îi desparte e foarte limitat în comparaţie cu ceea ce îi uneşte. Dacă se vor întâlni tot mai des şi mai cu sârg în faţa lui Cristos în rugăciune, ei vor putea afla curajul să înfrunte întreaga realitate umană dure¬roasă a dezbinărilor şi se vor regăsi împreună în acea comunitate a Bisericii pe care Cristos o formează neîncetat în Duhul Sfânt, în ciuda tuturor slăbiciunilor şi a limitelor omeneşti.
. În sfârşit, comuniunea de rugăciune inspiră o privire cu alţi ochi a Bisericii şi a creştinismului. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că Domnul a implorat de la Tatăl unitatea ucenicilor săi, pentru ca aceasta să dea mărturie misiunii lui şi lumea să poată crede că Tatăl l-a trimis (cf. In 17,21). Se poate spune că mişcarea ecumenică, într-un anumit sens, a început din experienţa negativă a celor care, vestind evanghelia unică, îşi prezentau fiecare propria Biserică sau comunitate bisericească drept adevărata Biserică a lui Cristos, contradicţie care nu le putea scăpa celor care ascultau mesajul de mântuire şi care găseau în acest lucru un obstacol în calea primirii vestirii evanghelice. Din păcate acest grav impediment încă nu s-a depăşit. Este adevărat: nu suntem încă în deplină comuniune. Şi totuşi, în pofida dezbinărilor noastre, străbatem calea spre unitatea deplină, acea unitate care caracteriza Biserica apostolică la începutu¬rile ei, şi pe care noi o căutăm sincer: călăuzită de credinţă, rugăciunea noastră comună este dovada acestui lucru. În ea, ne adunăm în numele lui Cristos, care este Unul. El este unitatea noastră.
Rugăciunea “ecumenică” este în serviciul misiunii creştine şi al credibilităţii ei. De aceea, ea trebuie să fie deosebit de prezentă în viaţa Bisericii şi în orice activitate care are scopul de a favoriza unitatea creştinilor. E ca şi cum ar trebui să ne întoarcem mereu ca să ne adunăm în Cenacolul din Joia Sfântă, cu toate că prezenţa noastră împreună, în acest loc, îşi aşteaptă încă împlinirea desăvârşită, până când, depăşind obstacolele din calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi creştinii se vor aduna la unica sfântă celebrare a Euharistiei [44].
Este un motiv de bucurie să constatăm că numeroasele întâlniri ecumenice cuprind aproape întotdeauna rugăciune şi chiar culminează cu ea. Săptămâna de Rugăciune pentru unitatea creştinilor, care se celebrează în luna ianuarie, sau în apropiere de Rusalii în unele ţări, a devenit o tradiţie răspândită şi consolidată. Dar şi în afara ei, sunt multe ocaziile care, în timpul anului, îi inspiră pe creştini să se roage împreună. În acest context, doresc să-mi amintesc experienţa deosebită care este peregrinarea papei între Biserici, în diferitele continente şi în diferitele ţări ale oikumenei contemporane. Conciliul Vatican II, sunt conştient de acest lucru, a fost cel care l-a orientat pe papă spre această exercitare deosebită a slujirii lui apostolice. Se poate spune mai mult. Conciliul a făcut din această peregrinare a papei o îndatorire precisă, pentru îndeplinirea rolului de episcop al Romei în slujirea comuniunii [45]. Aceste vizite ale mele au cuprins aproape întotdeauna o întâlnire ecumenică şi rugăciunea comună a fraţilor care caută unitatea în Cristos şi în Biserica sa. Îmi amintesc cu o emoţie cu totul deosebită rugăciunea împreună cu primatul comuniunii anglicane în catedrala din Canterbury, pe 29 mai 1982, când, în acel edificiu minunat, recunoşteam “o demonstraţie elocventă a anilor îndelungaţi de patrimoniu comun şi a anilor trişti de despărţire care au urmat“ [46]; nu le pot uita nici pe cele din ţările scandinave şi nordice (1-10 iunie 1989), în America sau în Africa, sau pe cea de la sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (12 iunie 1984), organismul care îşi propune scopul de a chema Bisericile şi comunită¬ţile bisericeşti care fac parte din el “la ţelul unităţii vizibile într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică, exprimată în cult şi în viaţa comună în Cristos” [47]. Şi cum aş putea vreodată să uit participarea mea la Liturghia din biserica “Sfântul Gheor¬ghe”, la Patriarhia ecumenică (30 noiembrie 1979) şi celebrarea din bazilica “Sfântul Petru”, în timpul vizitei la Roma a veneratului meu frate, patriarhul Dimitrios I (6 decembrie 1987)? Cu acea ocazie, lângă altarul mărturisirii, am mărturisit împreună Simbolul nice¬no-constantinopolitan, după textul original grec. Câteva cuvinte nu sunt suficiente pentru a descrie trăsăturile specifice care au carac¬terizat fiecare din aceste întâlniri de rugăciune. Prin condiţionările trecutului care, în mod diferenţiat, apăsau asupra fiecăreia dintre ele, toate au o elocvenţă proprie şi unică; toate sunt întipărite în memoria Bisericii, care este orientată de Duhul sfinţitor spre căutarea unităţii tuturor credincioşilor în Cristos.
Nu numai papa s-a făcut pelerin. În aceşti ani, numeroşi vrednici reprezentanţi ai altor Biserici şi comunităţi bisericeşti m-au vizitat la Roma şi m-am putut ruga împreună cu ei, în împrejurări publice şi private. Am menţionat deja prezenţa patriarhului ecumenic Dimitrios I. Aş vrea acum să amintesc şi întâlnirea de rugăciune care m-a unit, tot în bazilica “Sfântul Petru”, pentru celebrarea Vesperelor, cu arhiepiscopii luterani primaţi ai Suediei şi Finlandei, cu ocazia celui de-al VI-lea centenar al canonizării sfintei Brigitta (5 oc¬tombrie 1991). Este vorba de un exemplu, deoarece conştiinţa îndatoririi de a ne ruga pentru unitate a devenit parte integrantă a vieţii Bisericii. Nu este nici un eveniment important, semnificativ, care să nu beneficieze de prezenţa reciprocă şi de rugăciunea creştinilor. Îmi este imposibil să enumăr toate aceste întâlniri, deşi fiecare dintre ele merită să fie numită. Cu adevărat Domnul ne-a luat de mână şi ne călăuzeşte. Aceste schimburi, aceste rugăciuni au scris deja pagini întregi în “Cartea unităţii” noastre, o “Carte” pe care trebuie mereu să o răsfoim şi să o recitim ca să aflăm inspiraţie şi speranţă.
Rugăciunea, comuniunea de rugăciune, ne permite mereu să regăsim adevărul evanghelic al cuvintelor “unul este Tatăl vostru” (Mt 23,9), acel Tată, Abba, căruia Cristos însuşi i se adresează, el care este Fiul unul-născut şi de o fiinţă cu el. Iar apoi: “Unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23,8). Rugăciunea “ecumenică” dezvăluie această dimensiune fundamentală a frăţiei în Cristos, care a murit ca să-i strângă laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi, pentru ca noi, devenind fii în Fiul (cf. Ef 1,5), să oglindim mai deplin realitatea de nepătruns a paternităţii lui Dum¬nezeu şi, în acelaşi timp, adevărul despre umanitatea proprie fiecăruia şi tuturor.
Rugăciunea “ecumenică”, rugăciunea fraţilor şi a surorilor, exprimă toate acestea. Ei, tocmai pentru că sunt despărţiţi între ei, cu mai multă speranţă se unesc în Cristos, încredinţându-i viitorul unităţii şi al comuniunii lor. La acest context s-ar putea încă o dată aplica în mod fericit învăţătura conciliului: “Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca “toţi să fie una [...] precum şi noi una suntem” (In 17,21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine şi unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr şi iubire” [48].
Însăşi convertirea inimii, condiţie esenţială a oricărei căutări autentice a unităţii, izvorăşte din rugăciune şi este orientată de aceasta spre împlinirea ei: “Dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoi¬rea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul Dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni” [49].
Totuşi, rugăciunea pentru unitate nu este rezervată celor care trăiesc într-un context de dezbinare între creştini. În dialogul intim şi personal pe care fiecare dintre noi trebuie să-l întreţină cu Domnul în rugăciune, preocuparea pentru unitate nu poate fi exclusă. Într-adevăr, numai aşa ea va face parte pe deplin din realitatea vieţii noastre şi din angajamentele pe care ni le-am asumat în Biserică. Pentru a reafirma această exigenţă, am dorit să propun credincioşilor Bisericii Catolice un model care mi se pare exemplar, cel al unei surori trapiste, Maria Gabriella a Unităţii, pe care am proclamat-o fericită pe 25 ianuarie 1983 [50]. Sora Maria Gabriella, chemată de vocaţia ei să iasă din lume, şi-a dedicat existenţa meditaţiei şi rugăciunii centrate pe capitolul 17 al Evangheliei sfântului Ioan şi a oferit-o pentru unitatea creştinilor. Iată, acesta este punctul de sprijin al oricărei rugăciuni: oferirea totală şi fără rezerve a propriei vieţi Tatălui, prin mijlocirea Fiului, în Duhul Sfânt. Exemplul surorii Maria Gabriella ne învaţă, ne face să înţelegem că nu sunt momente, situaţii sau locuri deosebite pentru rugăciunea pentru unitate. Rugăciunea lui Cristos către Tatăl este model pentru toţi, mereu şi în tot locul.