Declaraţia despre eutanasie

Declaraţia despre eutanasie*
Introducere
Drepturile şi valorile inerente persoanei umane ocupă un loc important între problemele care se ridică în timpul nostru. În această privinţă, Conciliul Ecumenic Vatican II a reafirmat în mod solemn înalta demnitate a persoanei umane şi în chip special dreptul său la viaţă. Din acest motiv acelaşi Conciliu a denunţat crimele împotriva vieţii în rândul cărora sunt puse "omicidul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia şi chiar sinuciderea voluntară"[1].
Recent, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a amintit tuturor creştinilor doctrina catolică despre avortul procurat[2]. Acum aceeaşi sacră congregaţie consideră oportun să propună învăţătura Bisericii despre eutanasie.
De fapt, dacă în acest domeniu rămân totdeauna valabile principiile afirmate de ultimii pontifi[3], progresele medicinei au făcut să apară în aceşti ultimi ani alte aspecte ale problemei eutanasiei, care cer noi precizări pe plan etic.
În societatea de astăzi, în care adesea chiar valorile fundamentale ale vieţii umane sunt puse în pericol, schimbările culturale influenţează asupra modului de a considera moartea şi suferinţa; medicina şi-a mărit capacitatea de a vindeca şi de a prelungi viaţa în anumite condiţii, care uneori dau naştere la probleme cu caracter moral. Astfel oamenii care trăiesc într-un astfel de climat se întreabă cu nelinişte despre semnificaţia bătrâneţii înaintate şi a morţii. În acest sens ei se întreabă dacă n-ar avea dreptul să-şi procure lor înşişi sau semenilor lor o "moarte dulce" care să le scurteze suferinţele şi care ar fi în ochii lor mai conformă cu demnitatea umană.
Diferite conferinţe episcopale au adresat întrebări cu privire la acest subiect Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Acum, după ce a consultat experţi în diferitele aspecte ale eutanasiei, congregaţia intenţionează cu această Declaraţie să răspundă cererilor episcopilor pentru a-i ajuta şi a-i orienta corect pe credincioşi şi pentru a le oferi, cu privire la această problemă gravă, elemente de reflecţie pe care să le poată prezenta autorităţilor civile responsabile.
Argumentele propuse în acest document privesc înainte de toate pe cei care îşi pun credinţa şi speranţa lor în Cristos care, prin viaţa, moartea şi învierea sa, a dat un sens nou vieţii şi mai ales morţii creştinului, după cuvintele sfântului Paul: "Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem"[4].
Cât îi priveşte pe cei care profesează alte religii, mulţi vor admite împreună cu noi că credinţa - dacă o împărtăşesc - într-un Dumnezeu creator, providenţă şi stăpân al vieţii, dă o valoare deosebită fiecărei persoane umane şi îi garantează respectul.
Sperăm de asemenea că prezenta Declaraţie va primi consensul multor oameni de bunăvoinţă, care, dincolo de diferenţele filozofice sau ideologice, au totuşi o conştiinţă vie despre drepturile persoanei umane. Aceste drepturi au fost de altfel deseori proclamate pe parcursul ultimilor ani în declaraţiile congreselor internaţionale[5]; şi întrucât este vorba aici despre drepturile fundamentale ale oricărei persoane umane, este clar că nu se poate recurge la argumente scoase din pluralismul politic sau din libertatea religioasă pentru a le nega valoarea universală.
I. Valoarea vieţii umane
Viaţa umană este fundamentul tuturor bunurilor, izvorul şi condiţia necesară oricărei activităţi umane şi oricărei convieţuiri sociale. Dacă cea mai mare parte a oamenilor consideră că viaţa are un caracter sacru şi că nimeni nu poate dispune de ea după bunul plac, creştinii văd în ea şi un dar al iubirii lui Dumnezeu, pe care sunt chemaţi să-l păstreze şi să-l facă să rodească. Din această ultimă consideraţie decurg următoarele consecinţe:
1. Nimeni nu poate atenta la viaţa unui om nevinovat fără ca prin aceasta să se opună iubirii lui Dumnezeu faţă de el, fără să violeze un drept fundamental de nerenunţat şi inalienabil, aşadar, fără a comite o crimă de cea mai mare gravitate[6].
2. Fiecare om are datoria de a-şi conforma viaţa după planul lui Dumnezeu. Aceasta îi este încredinţată ca un bine care trebuie să aducă roade deja aici pe pământ, dar îşi află perfecţiunea deplină şi absolută numai în viaţa veşnică.
3. De aceea moartea voluntară sau suicidul, la fel ca omicidul, este inacceptabilă, căci un astfel de act din partea omului înseamnă refuz al suveranităţii lui Dumnezeu şi al planului său de iubire. În plus, suicidul este adesea şi refuz al iubirii de sine, negare a aspiraţiei naturale la viaţă, renunţare la datoriile de dreptate şi de caritate faţă de aproapele, faţă de diferitele comunităţi şi faţă de întreaga societate, deşi uneori intervin - aşa cum se ştie - factori psihologici care pot atenua sau de-a dreptul suprima responsabilitatea.
Trebuie totuşi să fie deosebită în mod clar de suicid acea jertfă prin care pentru o cauză înaltă - cum este cinstirea lui Dumnezeu, mântuirea sufletelor sau slujirea fraţilor - cineva îşi oferă propria viaţă sau o pune în pericol[7].
II. Eutanasia
Pentru a trata în mod adecvat problema eutanasiei, este bine, înainte de toate, să precizăm vocabularul.
Etimologic cuvântul eutanasie însemna în antichitate o moarte dulce fără suferinţe crude. Astăzi nu se mai face referinţă la semnificaţia originară a termenului, ci mai degrabă la intervenţia directă a medicinei pentru atenuarea durerilor bolii şi agoniei, uneori chiar cu riscul de a suprima în mod prematur viaţa. În plus termenul este folosit în sens mai strict, cu semnificaţia de "procurare a morţii din milă", cu scopul de a elimina total suferinţe extreme sau de a evita în cazul copiilor anormali, al bolnavilor mintali sau al celor incurabili prelungirea, poate timp de mai mulţi ani, a unei vieţi nefericite, care ar putea impune greutăţi prea apăsătoare familiilor sau societăţii.
Este, aşadar, necesar a spune clar în ce sens este luat termenul în acest document.
Prin eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care din natura sa, ori în intenţii, procură moartea, în scopul eliminării oricărei dureri. Eutanasia se situează deci la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite.
Acum este necesar a sublinia cu toată fermitatea că nimic şi nimeni nu poate autoriza uciderea unei fiinţe umane nevinovate, fie făt, fie embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau în agonie. În plus, nimeni nu poate cere acest gest omicid pentru sine însuşi sau pentru un altul încredinţat responsabilităţii sale, nici nu poate consimţi la aceasta în mod explicit sau implicit. Nici o autoritate nu poate să-l impună în mod legitim, nici să-l permită. Căci este vorba de o violare a legii divine, o ofensă a demnităţii persoanei umane, o crimă împotriva vieţii, un atentat împotriva omenirii.
S-ar putea întâmpla ca dureri prelungite şi insuportabile, motive de ordin afectiv sau diferite alte argumente să-l poarte pe cineva să considere că poate să ceară în mod legitim moartea sau să o procure altora. Deşi în aceste cazuri responsabilitatea personală poate fi diminuată sau chiar să nu subziste, totuşi eroarea de judecată a conştiinţei - poate şi în bună credinţă - nu modifică natura actului omicid, care în sine rămâne totdeauna inadmisibil. Rugăminţile celor foarte grav bolnavi, care uneori cer moartea, nu trebuie să fie înţelese ca expresie a unei adevărate voinţe de eutanasie; de fapt ele sunt aproape totdeauna cereri pline de nelinişte după ajutor şi după afecţiune. În afara îngrijirilor medicale, bolnavul are nevoie de iubire, de căldură umană şi supranaturală, cu care pot şi trebuie să-l înconjoare toţi cei care îi sunt aproape, părinţi şi copii, medici şi infirmieri.
III. Creştinul în faţa suferinţei şi a folosirii analgezicelor
Moartea nu are loc totdeauna în condiţii dramatice, la capătul unor suferinţe insuportabile. Nu trebuie să ne gândim doar la cazurile extreme. Numeroase mărturii concordă lăsându-ne să ne gândim că natura însăşi a prevăzut să facă mai uşoare în momentul morţii acele desprinderi, care ar fi teribil de dureroase pentru un om în plină sănătate. De aceea o boală prelungită, o bătrâneţe înaintată, o situaţie de singurătate şi de părăsire, pot să stabilească acele condiţii psihologice care uşurează acceptarea morţii.
Totuşi trebuie să recunoaştem că moartea, precedată sau însoţită adesea de suferinţe crude şi prelungite, rămâne în mod natural neliniştitoare pentru inima omului.
Durerea fizică este, cu siguranţă, un element inevitabil pentru condiţia umană; pe plan biologic, constituie un avertisment al cărei utilitate este incontestabilă; dar întrucât atinge viaţa psihologică a omului, adesea depăşeşte utilitatea sa biologică şi astfel poate dobândi o aşa dimensiune încât să trezească dorinţa de a o elimina cu orice preţ.
Potrivit învăţăturii creştine însă, durerea, mai ales aceea din ultimele momente ale vieţii, dobândeşte o semnificaţie aparte în planul salvific al lui Dumnezeu; de fapt este o participare la pătimirea lui Cristos şi este unire cu jertfa răscumpărătoare, pe care el a oferit-o în ascultare faţă de Tatăl. Nu trebuie deci să ne mire faptul că unii creştini doresc să modereze folosirea analgezicelor, pentru a accepta în mod voluntar cel puţin o parte din suferinţele lor şi să se asocieze astfel în mod conştient la suferinţele lui Cristos răstignit[8]. Nu ar fi totuşi prudent a impune ca normă generală un anumit comportament eroic. Dimpotrivă, prudenţa umană şi creştină sugerează celor mai mulţi bolnavi folosirea de medicamente care să fie apte să aline sau să îndepărteze durerea, chiar dacă de aici pot să decurgă drept efecte secundare amorţeala sau o luciditate mai mică. Cât îi priveşte pe cei care nu sunt în stare să se exprime, se va putea în mod logic presupune că doresc să ia astfel de calmante şi să le fie administrate după sfatul medicului.
Însă folosirea intensivă a analgezicelor nu este lipsită de dificultăţi, pentru că fenomenul obişnuinţei obligă de obicei la o creştere a dozelor pentru a le menţine eficacitatea. Trebuie să amintim aici o declaraţie a lui Pius al XII-lea care îşi păstrează toată valabilitatea. Un grup de medici i-au pus următoarea întrebare: "Eliminarea durerii şi a conştiinţei prin narcotice... este permisă de religie şi de morală medicului şi pacientului (chiar în apropierea morţii şi dacă se prevede că folosirea narcoticelor scurtează viaţa)? Papa a răspuns: "Dacă nu există alte mijloace şi dacă, în circumstanţele date, aceasta nu împiedică împlinirea altor datorii religioase şi morale: da"[9]. În acest caz, de fapt, este clar că moartea nu este voită sau căutată în nici un mod, deşi aici există riscul dintr-o cauză raţională: se intenţionează doar a calma durerea în mod eficace, folosind în acest scop acele analgezice de care dispune medicina.
Analgezicele care produc în cei bolnavi pierderea conştiinţei merită însă o consideraţie deosebită. De fapt este foarte important ca oamenii nu numai să poată împlini datoriile lor morale şi obligaţiile familiare, ci mai ales să se poată pregăti conştienţi pe deplin la întâlnirea cu Cristos. De aceea Pius al XII-lea avertizează că "nu este licit a-l priva pe muribund de conştiinţa de sine fără un motiv grav"[10].
IV. Folosirea proporţionată a mijloacelor terapeutice
Este foarte important astăzi de a proteja în momentul morţii demnitatea persoanei umane şi semnificaţia creştină a vieţii împotriva unui "tehnicism" ce riscă să devină abuziv. Şi unii chiar vorbesc despre "dreptul la moarte", expresie prin care nu se înţelege dreptul cuiva de a decide moartea pentru sine sau pentru altul, în felul în care îi place lui, ci dreptul de a muri în mod liniştit, cu demnitate umană şi creştină. Din acest punct de vedere, folosirea mijloacelor terapeutice poate ridica probleme.
În multe cazuri complexitatea situaţiilor poate fi de aşa natură încât să facă să apară dubii cu privire la modul de aplicare a principiilor morale. Luarea deciziilor revine în ultimă instanţă conştiinţei bolnavului sau celor care acţionează în mod legitim în numele lui, sau chiar medicilor care trebuie să ia în consideraţie atât preceptele disciplinei morale cât şi diferitele aspectele ale cazului.
Fiecare are datoria de a se îngriji şi de a fi îngrijit. Cei care au de îngrijit bolnavii trebuie să-şi facă datoria în mod conştiincios şi să administreze remediile considerate a fi necesare sau folositoare.
Însă, în toate circumstanţele, va trebui recurs la orice remediu posibil? Până acum moraliştii răspundeau că nu suntem niciodată obligaţi la folosirea mijloacelor "extraordinare". Însă acest răspuns, totdeauna valabil pe linie de principiu, poate să apară astăzi mai puţin clar, atât din cauza lipsei de precizie a termenului cât şi din cauza progreselor rapide ale terapiei. De aceea unii preferă să vorbească despre mijloace "proporţionate" şi "disproporţionate". În orice caz, mijloacele se vor putea evalua bine punând în raport tipul de terapie, gradul de dificultate şi de risc, cu rezultatul care este de aşteptat, ţinând cont de condiţiile bolnavului şi de puterile sale fizice şi morale.
Pentru a facilita aplicarea acestor principii generale se pot adăuga următoarele precizări:
- În lipsa altor remedii, este licit a se recurge, cu consimţământul bolnavului, la mijloacele puse la dispoziţie de medicina cea mai avansată, chiar dacă sunt încă în stadiul experimental şi nu sunt lipsite de un oarecare risc. Acceptându-le, bolnavul va putea chiar să dea exemplu de generozitate pentru binele omenirii.
- Este de asemenea licit a se întrerupe aplicarea unor astfel de mijloace, atunci când rezultatele dezamăgesc speranţele puse în ele. Însă în luarea unei decizii de acest gen va trebui să se ţină cont de dorinţa dreaptă a bolnavului şi a celor din familia sa, precum şi de părerea medicilor cu adevărat competenţi; aceştia vor putea fără îndoială să judece mai bine decât oricare altul dacă angajarea instrumentarului şi personalului este disproporţionat faţă de rezultatele previzibile şi dacă tehnicile aplicate impun pacientului suferinţe şi neajunsuri mai mari decât beneficiile care se pot obţine de aici.
- Este totdeauna licit a se mulţumi cu mijloacele normale pe care le poate oferi medicina. Nu se poate deci impune nimănui obligaţia de a recurge la un tip de îngrijire care, chiar dacă este deja folosită, totuşi nu este încă lipsită de pericole sau este prea grea. Refuzarea sa nu echivalează cu suicidul: înseamnă mai degrabă fie simplă acceptare a condiţiei umane, fie dorinţă de a evita punerea în act a unui dispozitiv medical disproporţionat faţă de rezultatele care s-ar putea spera, şi chiar voinţa de a nu impune greutăţi prea mari familiei sau colectivităţii.
- În iminenţa unei morţi inevitabile în ciuda mijloacelor folosite, este licit în conştiinţă a lua hotărârea de a renunţa la tratamente care ar duce doar la o prelungire precară şi grea a vieţii, fără totuşi a întrerupe îngrijirile normale datorate bolnavului în asemenea cazuri. De aceea medicul nu are motiv să se îngrijoreze, ca şi cum nu ar fi dat asistenţă unei persoane aflate în pericol.
Concluzie
Normele din prezenta Declaraţie sunt inspirate dintr-o profundă dorinţă de a sluji omul după planul Creatorului. Dacă pe de o parte viaţa este un dar al lui Dumnezeu, pe de altă parte moartea este inevitabilă; aşadar, este necesar ca noi, fără să grăbim în vreun mod ceasul morţii, să ştim să o acceptăm cu deplina conştiinţă a responsabilităţii noastre şi cu toată demnitatea. Este adevărat că moartea pune capăt existenţei noastre pământeşti, dar în acelaşi timp deschide calea vieţii nemuritoare. De aceea toţi oamenii trebuie să se pregătească la acest eveniment în lumina valorilor umane şi cu atât mai mult creştinii în lumina credinţei.
Cei care se dăruiesc îngrijirii sănătăţii publice să nu neglijeze nimic pentru a pune în slujba bolnavilor şi a muribunzilor toată competenţa lor; totuşi să-şi amintească de asemenea să le dea lor consolarea, care le este mai necesară, a unei imense bunătăţi şi a unei carităţi înflăcărate. O astfel de slujire făcută oamenilor este şi o slujire făcută chiar lui Cristos Domnul, care a spus: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut"[11].
În cursul audienţei acordate prefectului subsemnat al sacrei congregaţii, Sanctitatea sa Ioan Paul al II-lea a aprobat această declaraţie adoptată în adunarea obişnuită a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi a poruncit publicarea ei.
Roma, sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 5 mai 1980.
Card. Francisc Seper,prefect