. Acţiunea şi suferinţa ca locuri de însuşire a speranţei

. BENEDICTUS PP II

Acţiunea şi suferinţa ca locuri de însuşire a speranţei

35. Orice acţiune serioasă şi corectă a omului este speranţă în desfăşurare. Este aşa înainte de toate în sensul că astfel încercăm să ducem înainte speranţele noastre, mai mici sau mai mari: să rezolvăm îndatorirea aceasta sau aceea care pentru drumul ulterior al vieţii noastre este importantă; cu angajarea noastră să dăm o contribuţie pentru ca lumea să devină un pic mai luminoasă şi mai umană şi astfel să se deschidă şi porţile spre viitor. Însă angajarea zilnică pentru continuarea vieţii noastre şi pentru viitorul în ansamblu ne oboseşte sau se schimbă în fanatism, dacă nu ne luminează lumina acelei mari speranţe care nu poate fi distrusă nici măcar de insuccese în cele mici şi de falimentul din activităţile de importanţă istorică. Dacă nu putem spera mai mult decât se poate obţine din când în când şi decât ne oferă sperabil autorităţile politice şi economice, viaţa noastră ajunge foarte repede să fie lipsită de speranţă. Este important de a şti: eu pot mereu să mai sper, chiar dacă pentru viaţa mea sau pentru momentul istoric pe care-l trăiesc aparent nu mai am nimic de sperat. Numai marea speranţă-certitudine că, în pofida tuturor falimentelor, viaţa mea personală şi istoria în ansamblul ei sunt păzite de puterea indestructibilă a Iubirii şi, graţie ei, au pentru ea un sens şi o importanţă, numai o atare speranţă poate în acel caz să mai dea curajul de a acţiona şi de a continua. Desigur, nu putem "construi" împărăţia lui Dumnezeu cu forţele noastre - ceea ce construim rămâne mereu împărăţie a omului cu toate limitele care sunt proprii naturii umane. Împărăţia lui Dumnezeu este un dar, şi tocmai pentru aceasta este mare şi frumos şi constituie răspunsul dat speranţei. Şi nu putem - ca să folosim terminologia clasică - "să merităm" cerul cu faptele noastre. El este mereu mai mult decât ceea ce merităm, aşa cum faptul de a fi iubiţi nu este niciodată un lucru "meritat", ci este mereu un dar. Totuşi, cu toată conştiinţa noastră despre "plusvaloarea" cerului, rămâne mereu adevărat şi că acţiunea noastră nu este indiferentă în faţa lui Dumnezeu şi deci nici nu este indiferentă pentru desfăşurarea istoriei. Ne putem deschide pe noi înşine şi lumea pentru intrarea lui Dumnezeu: a adevărului, a iubirii, a binelui. Este ceea ce au făcut sfinţii care, ca şi "colaboratori ai lui Dumnezeu", au contribuit la mântuirea lumii (cf. 1Cor 3,9; 1Tes 3,2). Putem elibera viaţa noastră şi lumea de înveninările şi de poluările care ar putea distruge prezentul şi viitorul. Putem să descoperim şi să ţinem curate izvoarele creaţiei şi astfel, împreună cu creaţia care ne precede ca dar, să facem ceea ce este drept conform exigenţelor sale intrinsece şi finalităţii sale. Aceasta păstrează un sens chiar dacă, din ceea ce apare, nu avem succes sau părem neputincioşi în faţa asaltului forţelor ostile. Astfel, pe de o parte, din acţiunea noastră izvorăşte speranţă pentru noi şi pentru alţii; însă, în acelaşi timp, marea speranţă bazată pe promisiunile lui Dumnezeu ne dă curaj şi orientează acţiunea noastră, în momentele bune ca şi în cele rele.

36. Ca şi acţiunea, şi suferinţa face parte din existenţa umană. Ea derivă, pe de o parte, din caracterul nostru limitat, pe de altă parte, din mulţimea de păcat care, în decursul istoriei, s-a adunat şi care şi în prezent creşte într-un mod ce nu poate fi oprit. Desigur, trebuie făcut tot posibilul pentru a diminua suferinţa: a împiedica, pe cât posibil, suferinţa nevinovaţilor; a calma durerile; a contribui la depăşirea suferinţelor psihice. Toate sunt datorii atât ale dreptăţii cât şi ale iubirii care fac parte din exigenţele fundamentale ale existenţei creştine şi ale oricărei vieţi cu adevărat umane. În lupta împotriva durerii fizice s-a reuşit să se facă mari progrese; suferinţa nevinovaţilor şi chiar suferinţele psihice mai degrabă au crescut în cursul ultimelor decenii. Da, trebuie să facem totul pentru a depăşi suferinţa, însă a o elimina complet din lume nu se află în posibilităţile noastre - pur şi simplu pentru că nu putem să ne descotorosim de caracterul nostru limitat şi pentru că nici unul dintre noi nu este în măsură să elimine puterea răului, a păcatului care - vedem - este încontinuu izvor de suferinţă. Aceasta ar putea s-o realizeze numai Dumnezeu: numai un Dumnezeu care intră personal în istorie făcându-se om şi suferind în ea. Noi ştim că acest Dumnezeu există şi că de aceea această putere care "ridică păcatul lumii" (In 1,29) este prezentă în lume. Cu credinţa în existenţa acestei puteri a apărut în istorie speranţa vindecării lumii. Dar este vorba, întocmai, de speranţă şi încă nu de împlinire; speranţă care ne dă curajul de a fi de partea binelui chiar şi acolo unde lucrul pare fără speranţă, având conştiinţa că, privind la desfăşurarea istoriei aşa cum apare din exterior, puterea păcatului rămâne şi în viitor o prezenţă teribilă.

37. Să ne întoarcem la tema noastră. Putem încerca să limităm suferinţa, să luptăm împotriva ei, dar nu o putem elimina. Chiar acolo unde oamenii, în tentativa de a evita orice suferinţă, încearcă să se sustragă de la tot ceea ce ar putea însemna chin, acolo unde vor să scape de truda şi durerea adevărului, a iubirii, a binelui, alunecă într-o viaţă goală, în care probabil că aproape nu mai există durerea, dar există mai mult senzaţia obscură a lipsei de sens şi a singurătăţii. Nu evitarea suferinţei, fuga din faţa durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea de a creşte în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită. Aş vrea în acest context să citez câteva fraze dintr-o scrisoare a martirului vietnamez Paul Le-Bao-Thin († 1857), în care devine clară această transformare a suferinţei prin forţa speranţei care provine din credinţă. "Eu, Paul, prizonier pentru numele lui Cristos, vreau să vă fac cunoscute încercările în care sunt cufundat în fiecare zi, pentru ca, înflăcăraţi de iubirea divină, să înălţaţi împreună cu mine laudele voastre către Dumnezeu: veşnică este îndurarea lui (cf. Ps 136 [135]). Această închisoare este cu adevărat o imagine a iadului veşnic: la chinurile crude de tot felul, cum sunt butucii, lanţurile de fier, funiile, se adaugă ura, răzbunările, calomniile, cuvintele obscene, acuzele false, răutăţile, jurămintele false, blestemele şi, în sfârşit, neliniştea şi tristeţea. Dumnezeu, care i-a eliberat pe cei trei tineri din cuptorul cu foc, îmi este mereu aproape; m-a eliberat şi pe mine de aceste încercări transformându-le în dulceaţă: veşnică este îndurarea lui. În mijlocul acestor chinuri, care, de obicei, îi îngenunchează şi îi zdrobesc pe alţii, prin harul lui Dumnezeu eu sunt plin de bucurie şi veselie, pentru că nu sunt singur, ci Cristos este cu mine [...] Cum să suport acest spectacol oribil, văzând în fiecare zi împăraţi, mandarini şi pe cei de la curtea lor, care blestemă numele tău sfânt, Doamne, care şezi peste heruvimi (cf. Ps 80 [79],2) şi serafimi? Iată, crucea ta este călcată de picioarele păgânilor. Unde este gloria ta? Văzând toate acestea, prefer, în ardoarea iubirii faţă de tine, să mi se taie membrele şi să mor ca mărturie adusă iubirii tale. Doamne, arată-mi puterea ta, vino în ajutorul meu şi mântuieşte-mă, pentru că în slăbiciunea mea s-a arătat şi a fost preamărită puterea ta înaintea neamurilor [...]. Fraţilor, preaiubiţilor, auzind acestea, tresăltaţi de bucurie şi înălţaţi un imn veşnic de mulţumire lui Dumnezeu, izvorul oricărui bine, şi binecuvântaţi-l împreună cu mine: veşnică este îndurarea lui. [...] Vă scriu toate acestea pentru ca credinţa voastră şi a mea să fie una. În timp ce se înteţeşte furtuna, eu arunc ancora până la tronul lui Dumnezeu: speranţă vie, care este în inima mea..."^[28]. Aceasta este o scrisoare din "iad". Apare toată oroarea unui lagăr de concentrare, în care la chinurile din partea tiranilor se adaugă dezlănţuirea răului chiar în victimele care, în felul acesta, devin şi ele ulterioare instrumente ale cruzimii călăilor. Este o scrisoare din iad, dar în ea se adevereşte cuvântul din Psalm: "Dacă m-aş urca la cer, tu eşti acolo; dacă m-aş coborî în împărăţia morţilor, tu eşti de faţă [...]. Dacă aş spune: "Cel puţin întunericul să mă acopere", dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, iar noaptea este luminoasă ca ziua şi întunericul este ca lumina" (Ps 139 [138],8-12; cf. şi Ps 23 [22],4). Cristos a coborât în "iad" şi astfel este aproape de cel care este aruncat acolo, transformând pentru el întunericul în lumină. Suferinţa, chinurile rămân teribile şi aproape insuportabile. Totuşi, a apărut steaua speranţei - ancora inimii ajunge până la tronul lui Dumnezeu. Nu este dezlănţuit răul în om, ci învinge lumina: suferinţa - fără a înceta să fie suferinţă - devine cu toate acestea cântare de laudă.

38. Măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raportul cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om ca şi pentru societate. O societate care nu reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu este capabilă să contribuie prin com-pătimire să facă în aşa fel încât suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi în interior este o societate crudă şi inumană. Însă societatea nu poate să-i accepte pe cei suferinzi şi să-i susţină în suferinţa lor, dacă fiecare om nu este el însuşi capabil de aceasta şi, pe de altă parte, fiecare om nu poate să accepte suferinţa celuilalt dacă el personal nu reuşeşte să găsească în suferinţă un sens, un drum de purificare şi de maturizare, un drum de speranţă. A-l accepta pe celălalt care suferă înseamnă, de fapt, a asuma într-un fel suferinţa lui, aşa încât ea să devină şi a mea. Dar tocmai pentru că acum a devenit suferinţă împărtăşită, în care există prezenţa celuilalt, această suferinţă este pătrunsă de lumina iubirii. Cuvântul latinesc con-solatio, consolare, exprimă aceasta în manieră foarte frumoasă sugerând un a fi-cu în singurătate, care atunci nu mai este singurătate. Dar şi capacitatea de a accepta suferinţa din iubire faţă de bine, de adevăr şi de dreptate este constitutivă pentru măsura umanităţii, deoarece dacă, în definitiv, bunăstarea mea, integritatea mea este mai importantă decât adevărul şi decât dreptatea, atunci este în vigoare dominarea celui mai puternic, atunci domnesc violenţa şi minciuna. Adevărul şi dreptatea trebuie să fie mai presus de comoditatea mea şi de integritatea mea fizică, altminteri însăşi viaţa mea devine minciună. Şi în sfârşit, şi acel "da" spus iubirii este izvor de suferinţă, pentru că iubirea cere mereu exproprieri ale eu-lui meu, în care mă las curăţat şi rănit. Iubirea nu poate deloc să existe fără această renunţare chiar dureroasă la mine însumi, altminteri devine pur egoism şi, cu aceasta, se anulează pe sine ca iubire.

39. A suferi cu celălalt, pentru ceilalţi; a suferi din iubire faţă de adevăr şi de dreptate; a suferi din cauza iubirii şi pentru a deveni o persoană care iubeşte cu adevărat - acestea sunt elemente fundamentale de umanitate, iar abandonarea lor l-ar distruge pe omul însuşi. Dar încă o dată apare întrebarea: suntem capabili? Este celălalt suficient de important, pentru ca eu pentru el să devin o persoană care suferă? Este pentru mine adevărul aşa de important încât să despăgubesc suferinţa? Este aşa de mare promisiunea iubirii încât să justifice dăruirea de mine însumi? Credinţei creştine, în istoria omenirii, îi revine tocmai acest merit că a trezit în om într-o manieră nouă şi la o profunzime nouă capacitatea acestor moduri de a suferi care sunt decisive pentru umanitatea ei. Credinţa creştină ne-a arătat că adevărul, dreptatea, iubirea nu sunt pur şi simplu idealuri, ci realităţi de o densitate foarte mare. De fapt, ne-a arătat că Dumnezeu - Adevărul şi Iubirea în persoană - a voit să sufere pentru noi şi împreună cu noi. Bernard de Clairevaux a creat minunata expresie: Impassibilis est Deus, sd non incompassibilis^[29] - Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate compătimi. Omul are pentru Dumnezeu o valoare aşa de mare încât El însuşi s-a făcut om pentru a putea com-pătimi împreună cu omul, în mod foarte real, în carne şi sânge, aşa cum ne este demonstrat în relatarea Pătimirii lui Isus. De aici în orice suferinţă umană a intrat unul care împărtăşeşte suferinţa şi suportarea, de aici se răspândeşte în orice suferinţă con-solatio, consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu şi astfel apare steaua speranţei. Desigur, în multiplele noastre suferinţe şi încercări avem nevoie mereu şi de micile sau marile noastre speranţe - de o vizită binevoitoare, de vindecarea de răni interne şi externe, de rezolvarea pozitivă a unei crize, şi aşa mai departe. În încercările mai mici aceste tipuri de speranţă pot fi chiar suficiente. Însă în încercările cu adevărat mari, în care trebuie să-mi însuşesc decizia definitivă de a pune adevărul înaintea bunăstării, carierei, averii, certitudinea adevăratei, marii speranţe, despre care am vorbit, devine necesară. Şi pentru aceasta avem nevoie de martori, de martiri, care s-au dăruit total, pentru a ne demonstra ei aceasta - zi de zi. Avem nevoie de ei pentru a prefera, chiar şi în micile alternative ale vieţii zilnice, binele în locul comodităţii - ştiind că tocmai aşa trăim cu adevărat viaţa. S-o mai spunem încă o dată: capacitatea de a suferi din iubire faţă de adevăr este măsură de umanitate. Totuşi, această capacitate de a suferi depinde de genul şi de măsura speranţei pe care o purtăm înlăuntrul nostru şi peste care construim. Sfinţii au putut să parcurgă marele drum de a fi - om în modul în care Cristos l-a parcurs înaintea noastră, pentru că erau plini de marea speranţă.

40. Aş vrea să adaug încă o mică adnotare care nu este total irelevantă pentru activităţile de fiecare zi. Făcea parte dintr-o formă de devoţiune, astăzi poate mai puţin practicată, dar nu cu mult timp în urmă încă destul de răspândită, gândul de a putea "oferi" toate micile trude ale zilei, care ne lovesc mereu din nou ca nişte înţepături mai mult sau mai puţin usturătoare, conferindu-le astfel un sens. În această devoţiune existau desigur lucruri exagerate şi poate şi nesănătoase, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu era conţinut în ele într-un fel ceva esenţial care ar putea fi de ajutor. Ce înseamnă "a oferi"? Aceste persoane erau convinse că pot insera în marea com-pătimire a lui Cristos micile lor trude, care astfel făceau parte într-un fel din tezaurul de compasiune de care neamul omenesc are nevoie. În această manieră chiar şi micile supărări ale zilei ar putea să capete un sens şi să contribuie la economia binelui, a iubirii dintre oameni. Poate că ar trebui să ne întrebăm într-adevăr dacă un atare lucru nu ar putea redeveni o perspectivă înţeleaptă şi pentru noi.