IOAN PAUL AL II-LEA LA AL III-LEA CENTENAR AL UNIRII BRU CU BISERICA ROMEI

IOAN PAUL AL II-LEA LA AL III-LEA CENTENAR AL UNIRII BRU CU BISERICA ROMEI
1.Timpul pascal al acestui Jubileu din anul 2000 coincide cu cel de al treilea centenar al Unirii Bisericii voastre cu Biserica Romei. Anul Jubiliar este un an de har în care întreaga Biserică aminteşte că Domnul nostru Isus Cristos, acum două mii de ani, s-a făcut Om în sânul Preasfintei Fecioare. În evocarea cu bucurie a minunatului eveniment, comunitatea creştină recapătă curaj pentru a anunţa lumii cu ardoare reînnoită vestea cea bună a mântuirii.Verbum caro factum est - Cuvântul s-a făcut trup: acesta este motivul recunoştinţei noastre continue, acesta este harul amintit şi celebrat în chip special în perioada Jubileului. Punându-ne în această perspectivă, putem vedea cu ochii speranţei toată istoria omenirii.
2.Amintirea şi prezenţa În timpul Sfintei Liturghii celebrate cu voi în Catedrala "Sfântul Iosif", din Bucureşti, am afirmat că "socot providenţial şi plin de semnificaţie faptul că elebrările celui de-al treilea centenar coincid cu Jubileul anului 2000" (Omilia, nr. 3, 8 mai 1999). Faptul că am putut fi în mijlocul vostru, în mai, anul trecut, a fost pentru mine un dar special al Domnului, care mi-a îngăduit să retrăiesc într-un anume mod, împreună cu voi, experienţa acelor ucenici care "se aflau în mers": lor "li s-a alăturat Isus în persoană şi mergea împreună cu ei", explicând din toate Scripturile cele despre El" (Lc. 24, 13-15,27). Iluminaţi de cuvintele lui Cristos, am putut contempla împreună prezenţa sa reflectată pe chipul Bisericii voastre. Apoi El ne-a hrănit cu Trupul şi cu Sângele său şi inimile noastre ne ardeau în piept (cf. Lc. 24,32).
3.Încă de atunci mi-au rămas întipărite în suflet frumuseţea pământului vostru şi credinţa poporului care locuieşte acolo. Amintirea acelei întâlniri a devenit şi mai vie în timpul pascal al acestui an, în care se celebrează şi cel de-al treilea centenar al Unirii Bisericii voastre cu Biserica Romei. Inima mea doreşte să se unească cu voi în acel cântec de bucurie - Cristos a înviat! - care, cu ocazia vizitei mele, m-a umplut de emoţie, lăsând în mine o profundă amintire. Un atare anunţ trece dincolo de cuvinte: este încărcat cu forţa biruitoare a Celui Înviat care păşeşte cu Biserica sa prin istorie. În lumina acestei prezenţe mă adresez vouă, celor care celebraţi în bucurie cel de-al treilea centenar al Unirii.
4.Istoria şi unitatea Din misterul Întrupării îşi trage originea misterul unităţii. Scripturile afirmă, în fapt, că voinţa Tatălui este "ca toate să fie iarăşi unite în Cristos" (Ef. 1,10). În înfăptuirea acestui mister se explică misiunea Bisericii, a cărei sarcină este de a realiza treptat unitatea cu Dumnezeu şi între oameni: "Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (Lumen Gentium, 1). În Biserică încolţesc unitatea şi pacea: în felul acesta istoria oamenilor poate deveni istorie a unităţii. Misterul unităţii marchează în mod deosebit poporul român. Ştim, şi aici amintesc cu profundă veneraţie, că Cristos înviat s-a unit prin predica apostolică cu drumul istoric al poporului vostru deja în epoca paleocreştină şi i-a încredinţat o sarcină specială în serviciul preţios al unităţii. Numele apostolului Andrei, fratele lui Petru, ale lui Niceta Remesiananul, Ioan Casian şi Dionisie cel Mic, sunt în acest sens, emblematice. Providenţa divină a dispus ca, în timpul în care Sfânta Biserică nu experimentase încă în interiorul ei marea divizare, voi să primiţi odată cu moştenirea Romei şi pe cea a Bizanţului.
5.Românii, în fapt, rămânând un popor latin, s-au deschis primirii comorilor credinţei şi culturii bizantine. Cu toată rana divizării, această moştenire rămâne împărtăşită de Biserica Greco-Catolică şi de Biserica Ortodoxă din România. Aici se află cheia de interpretare a evoluţiei istorice a Bisericii voastre. Ea s-a petrecut în mijlocul tensiunilor dramatice produse între Orientul şi Occidentul creştin. Din totdeauna, în inimile fiilor şi fiicelor acestei străvechi Biserici pulsează cu putere pasiunea pentru unitatea voită de Cristos. Eu însumi i-am fost anul trecut martor profund impresionat. Această năzuinţă spre unitate a fost trăită într-un fel deosebit de Biserica română din Transilvania, mai presus de toate după tragedia divizării dintre creştinătatea Răsăritului şi cea a Apusului. În acel ţinut, multe popoare - români, maghiari, armeni şi secui - au trăit laolaltă o istorie comună, uneori dificilă, care şi-a lăsat urmele în configurarea umană şi religioasă a locuitorilor. Din păcate, unitatea care a caracterizat Biserica primelor veacuri nu a mai fost atinsă niciodată şi însăşi istoria voastră a fost marcată cu intensitate crescândă de divizare şi de lacrimi.
În această panoramă strălucesc ca nişte lumini de speranţă eforturile acelora care, neresemnându-se în faţa rănii divizării, au căutat să o vindece. În Transilvania dorinţa de a restabili deplina comuniune cu Scaunul Apostolic al Succesorului lui Petru s-a născut în inimile creştinilor români şi ale păstorilor lor mai ales în secolele XVI şi XVII. Aceşti discipoli ai lui Cristos, mânaţi de aspiraţia fierbinte a reformei Bisericii şi a unităţii ei, simţind în adâncul inimilor lor străvechea legătură cu Biserica şi Oraşul martirajului şi mormintelor Fericiţilor Apostoli Petru şi Pavel, au pornit o mişcare ce, pas cu pas, a ajuns să realizeze deplina unire cu Roma. Între etapele decisive merită a fi amintite Sinoadele ţinute la Alba Iulia în anii 1697 şi 1698, care s-au pronunţat în favoarea Unirii; hotărâtă oficial la 7 octombrie 1698, ea a fost ratificată solemn în Sinodul de la 7 mai 1700.
6.Graţie strădaniei unor iluştri Episcopi, precum Atanasie Anghel (+1713), Ioan Inocenţiu Micu-Klein (+1768), Petru Pavel Aron (+1764), precum şi a altor merituoşi prelaţi, preoţi şi laici, Biserica Greco-Catolică din România şi-a întărit propria identitate şi a recunoscut în scurt timp o însemnată dezvoltare. Ţinând seama de aceasta, veneratul meu predecesor Pius IX, prin Bulla "Ecclesiam Christi", din 16 noiembrie 1853, a voit să instituie Mitropolia de Făgăraş şi Alba Iulia pentru Românii uniţi.um să nu fie recunoscute serviciile preţioase aduse de Biserica Greco-Catolică întregului popor român din Transilvania? La creşterea acestuia ea a avut o contribuţie decisivă, reprezentată emblematic de "corifeii" Şcolii Ardelene de la Blaj, dar şi de numeroasele personalităţi - ecleziastici şi laici - care au lăsat o amprentă de neşters în viaţa bisericească, culturală şi socială a românilor. Un merit însemnat al Bisericii voastre a fost, îndeosebi, acela de a fi mediat între Orient şi Occident, asumând, pe de o parte, valorile promovate în Transilvania de Sfântul Scaun şi comunicând, pe de alta, întregii catolicităţi valorile Orientului creştin, care, din cauza divizării existente, erau puţin accesibile. Biserica Greco-Catolică a devenit astfel o mărturie grăitoare a unităţii întregii Biserici, arătând că ea include în sine valorile instituţiilor, rituri liturgice şi tradiţii ecleziastice provenind pe căi diferite din aceeaşi tradiţie apostolică (cf. Orientalium Ecclesiarum, 1).
7.Martori şi martiri ai unităţi Drumul Bisericii Greco-Catolice din România nu a fost niciodată uşor, după cum demonstrează vicisitudinile sale. În decursul veacurilor i s-a cerut acesteia o dureroasă şi grea mărturie de fidelitate faţă de exigenţa evanghelică a unităţii. Ea a devenit astfel în mod special Biserica martorilor unităţii, ai adevărului şi iubirii. Cu toate dificultăţile pe care le-a avut de întâmpinat, Biserica Greco-Catolică din România, în faţa întregii comunităţi ecumenice creştine s-a dovedit a fi din ce în ce mai mult un martor deosebit al valorii esenţiale a unităţii bisericeşti. Însă mai presus de toate, în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci, în epoca totalitarismului comunist, Biserica voastră a trebuit să îndure o crâncenă încercare, meritându-şi pe drept titlul de "Biserică a mărturisitorilor şi martirilor". Atunci s-a manifestat cu mai mare claritate lupta dintre "mysterium iniquitatis" - "misterul nelegiuirii" (2 Tes. 2,7) şi "mysterium pietatis" - "misterul dreptei credinţe" (1 Tim. 3,16) lucrând în lume. De atunci şi slava martiriului străluceşte cu mai multă vigoare pe chipul Bisericii voastre ca lumină ce se reflectă în conştiinţa creştinilor lumii întregi, suscitând admiraţie şi gratitudine.
8.Mişcat de această conştiinţă, am profitat de orice ocazie pentru a avea ştiri despre voi, mult iubiţi Fraţi şi Surori, iar acum doresc să fac să vă parvină încă o expresie a solidarităţii mele şi a sprijinului meu. Când, anul trecut, în timpul pelerinajului în ţara voastră, mi-a fost dat să mă rog împreună cu voi în cimitirul catolic din Bucureşti, am făcut acest lucru purtând în inima mea toată Biserica lui Cristos şi, împreună cu întreaga Biserică, am îngenuncheat în tăcere la mormintele martirilor voştri. Multora dintre ei nu le cunoaştem nici măcar locul înmormântării. Dar numele lor sunt înscrise în Cartea celor Vii şi fiecare dintre ei a primit "o pietricică albă pe care este scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul" (Ap. 2,17). Sângele acestor martiri este un ferment de viaţă evanghelică ce acţionează nu doar pe pământul vostru, ci şi în atâtea alte părţi ale lumii În această "imensă mulţime" (Ap. 7,9), îmbrăcată în veşminte albe (cf Ap. 7,13), de martiri şi mărturisitori ai Bisericii voastre, "care vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului" (Ap. 7,14) şi care "stau înaintea tronului lui Dumnezeu" (Ap. 7,15), strălucesc numele ilustre de Episcopi ca Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu şi al cardinalului Iuliu Hossu. Ei, asemenea rugătorilor care "slujesc ziua şi noaptea în templul lui Dumnezeu" (cf Ap. 7,15), mijlocesc împreună cu ceilalţi martiri şi mărturisitori pentru poporul lor, bucurându-se din partea acestuia de adevărată şi profundă veneraţie. Mărturia martirajului şi profesiunea de credinţă în Cristos şi în unitatea Bisericii Sale se înalţă ca fumul de tămâie al jertfei de seară (cf Ps. 141,2) spre tronul lui Dumnezeu în numele întregii Biserici, bucurându-se de stima şi devoţiunea ei.
9.Rememorarea trecutului: purificarea memoriei Splendoarea mărturiei de credinţă şi lucrarea generoasă pentru unitate trebuie să fie mereu însoţite în Biserică de angajarea neobosită pentru adevărul în care se purifică şi se consolidează dinamismul speranţei. Acesta este climatul Jubileului din anul 2000, cu ocazia căruia toată Biserica simte îndatorirea de a-şi reexamina trecutul pentru a recunoaşte incoerenţele în care au căzut fiii săi în raport cu învăţătura evanghelică şi pentru a putea astfel păşi cu faţa purificată spre viitorul voit de Dumnezeu.
Dificultăţile actuale pe care Biserica voastră le întâmpină în încercarea de a-şi reveni după suprimarea ei, precum şi resursele umane şi materiale limitate care îi înfrânează avântul, ar putea demoraliza sufletele. Însă creştinul ştie că, cu cât sunt mai mari obstacolele pe care le are de depăşit, cu atât mai încrezător poate conta pe ajutorul lui Dumnezeu, care îi este aproape şi păşeşte împreună cu el. Acest lucru este amintit şi în frumoasa voastră cântare "Cu noi este Dumnezeu", atât de bogată în semnificaţii şi atât de profund întipărită în sufletele credincioşilor voştri.La acest Jubileu, Biserica voastră, împreună cu Biserica universală, are îndatorirea de a se reîntoarce la trecutul propriu şi, mai presus de toate, la perioada persecuţiilor, pentru a actualiza propriul "martirologiu". Nu este o sarcină uşoară, din cauza izvoarelor reduse şi a timpului care s-a scurs, un timp prea scurt pentru maturizarea unei judecăţi detaşate, dar şi destul lung pentru a se expune unor uitări nedorite. Din fericire, mulţi martori ai trecutului recent încă trăiesc. Trebuie, de aceea, depuse eforturile necesare pentru a îmbogăţi documentaţia privind evenimentele petrecute, încât să permită generaţiilor viitoare să-şi cunoască istoria, o istorie evaluată critic şi astfel demnă de încredere. În această perspectivă se cuvine ca mărturia şi martiriul oferite de Biserica voastră să fie examinate într-un context mai amplu al suferinţelor şi persecuţiilor îndurate de creştini în secolul al XX-lea. În Scrisoarea Apostolică Tertio millenio adveniente am făcut o referire precisă la martirii secolului nostru, "adesea anonimi, ca nişte soldaţi necunoscuţi ai cauzei măreţe a lui Dumnezeu" (nr. 37) şi am afirmat că, "la sfârşitul celui de-al doilea mileniu, Biserica a devenit din nou o Biserică de martiri... Mărturia adusă lui Cristos până la sânge adevenit un patrimoniu comun catolicilor, ortodocşilor, anglicanilor şi protestanţilor... Este o mărturie ce nu trebuie uitată" (Ibidem). În credinţa şi martirajul acestor creştini unitatea Bisericii apare într-o lumină nouă. Sângele lor, vărsat pentru Cristos şi cu Cristos, este temelia sigură pe care se înalţă căutarea unităţii întregii "comunităţi ecumenice" creştine.La Bucureşti s-a pus în evidenţă faptul că şi în România aţi suferit împreună: "Regimul comunist a suprimat Biserica Unită cu Roma şi a prigonit episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dintre care nu puţini au plătit cu sângele fidelitatea lor faţă de Cristos... Aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi Comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi de Biserică" (Discurs în timpul ceremoniei de bun venit, Aeroportul Băneasa din Bucureşti, 7 mai 1999, 4). În această privinţă vă încurajez şi acum, cu ocazia Jubileului şi a celui de al treilea centenar al Unirii voastre, de a identifica şi valoriza figurile martirilor Bisericii Greco-Catolice din România, recunoscând meritul lor de a fi dat un impuls considerabil cauzei unităţii tuturor creştinilor.
10.Va fi, apoi, foarte util să consideraţi situaţia actuală în lumina istoriei voastre. În fapt, devine necesară o examinare aprofundată a contextului, a spiritului şi deciziilor sinoadelor provinciale desfăşurate în anii 1872, 1882 şi 1900. Aceeaşi rememorare istorică ar trebui să privească şi alte importante evenimente care au marcat istoria Bisericii Greco-Catolice Române. Pilda iluştrilor voştri intelectuali ai Şcolii Ardelene de la Blaj, care au realizat o examinare atentă a evenimentelor, inspirată de o serioasă analiză istorică şi lingvistică, poate servi acestei cercetări ca bază importantă de referinţă pentru a obţine rezultate demne de atenţie. În cadrul acestui tip de reexaminare nu vor întârzia să iasă la lumină aspecte fundamentale pentru tradiţia teologică, liturgică şi spirituală a Bisericii Greco-Catolice din România. În felul acesta identitatea Bisericii voastre şi profilul ei spiritual vor apărea cu o nouă vigoare, contribuind atât la cultura României, cât şi la cea a întregii "comunităţi ecumenice" creştine. Din toată inima încurajez şi binecuvântez orice efort care va fi depus în acest domeniu. Cu o angajare specială va trebui, de asemenea, să se adâncească problema receptării Conciliului Vatican II din partea Bisericii Greco-Catolice din România. Din cauza persecuţiilor făptuite în acea epocă, Biserica voastră nu a avut posibilitatea să participe de deplin la acel eveniment istoric, nici să-i perceapă în mod clar lucrarea Spiritului. Tocmai acel Conciliu a înfruntat cu mai mare atenţie chestiunile delicate ale Bisericilor Catolice Orientale, ale ecumenismului şi ale Bisericii în general. Învăţătura conciliară şi-a aflat apoi continuitatea în Magisterul succesiv. Îi recunosc bucuros Bisericii Greco-Catolice din România faptul că, în prezent, este angajată într-un îndelungat şi susţinut efort pentru a-şi însuşi pe deplin indicaţiile Sfântului Scaun.
11.Semnul unităţii Graţie prezenţei Spiritului Sfânt, varietatea în Biserică poate străluci de frumuseţe inefabilă, fără să aducă prejudicii unităţii. În acest sens, Conciliul Vatican II a vorbit despre comorile Bisericilor orientale în comuniune cu Roma: "Căci în ele, întrucât sunt ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale" (Orientalium Ecclesiarum, 1). Prin urmare, întreaga "comunitate ecumenică" creştină are nevoie de glasul lor şi de prezenţa lor. "Biserica sfântă şi catolică, care este trup mistic al lui Cristos, este alcătuită din credincioşi uniţi organic în Spiritul Sfânt prin aceeaşi credinţă, aceleaşi sacramente şi aceeaşi conducere şi care, unindu-se în diferite comunităţi a căror coeziune este asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau Rituri. Între ele există o admirabilă comuniune, astfel încât diversitatea din Biserică nu dăunează unităţii, ci mai degrabă o manifestă (Ibidem, 2).
Biserica Catolică, susţinută de învăţămintele Conciliului Vatican II, s-a angajat cu toată hotărârea, mai ales în decursul ultimelor decenii, pe calea căutării unităţii între ucenicii lui Cristos. Predecesorii mei imediaţi, începând cu Ioan al XXIII-lea, de venerată amintire, au înmulţit eforturile în favoarea reconcilierii ecumenice, în mod deosebit cu Bisericile ortodoxe, întrevăzând în aceasta o preţioasă cerinţă ce derivă din Evanghelie şi un răspuns la îndemnurile insistente ale Spiritului Sfânt. Sub privirea milostivă a Domnului ei, Biserica îşi aminteşte trecutul său, recunoaşte erorile fiilor şi mărturiseşte lipsa lor de iubire faţă de fraţii în Cristos şi, în consecinţă, cere iertare şi iartă, căutând să restabilească deplina unitate între creştini.
12.Încercarea de a căuta deplina comuniune este în mod inevitabil condiţionată de contextul istoric, de situaţia politică şi de mentalitatea dominantă a fiecărei epoci. În acest sens, Unirea transilvană s-a conformat modelului de unitate care prevala după Conciliile din Florenţa şi Trento. În acel timp, dorinţa fierbinte a unităţii i-a purtat pe românii din Transilvania la unirea cu Biserica Romei, şi de acest dar noi toţi suntem profund recunoscători lui Dumnezeu. Totuşi, deoarece comuniunea între Biserici nu se poate considera niciodată o ţintă definitiv atinsă, darului unităţii, oferit de Domnul Isus, odată pentru totdeauna, trebuie să-i corespundă o atitudine constantă de înnoire, rod al convertirii interioare a fiecăruia. Circumstanţele schimbate ale prezentului reclamă, în adevăr, să se urmărească unitatea într-un orizont ecumenic mai larg, în care este necesar a se face disponibili ascultării Spiritului şi reconsiderării cu curaj a raporturilor cu celelalte Biserici şi cu toţi fraţii în Cristos, atitudinea aceluia care ştie că "mai presus de nădejde a crezut în nădejde" (Rm. 4,18). Tocmai cu privire la darul unităţii, în Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente notam: "Nouă ni se cere să sprijinim aceste dar fără uşurătate sau reticenţe în mărturisirea adevărului" (nr. 34). De aceea, va fi necesar să fie reconsiderată cu suflet nou istoria de trei ori seculară a Bisericii Greco-Catolice din România, printr-o abordare liniştită şi senină a evenimentelor care i-au marcat drumul. Aşa cum am încurajat procesul de revizuire a modalităţilor de exercitare a serviciului petrin în sânul lumii creştine, păstrând neatinse exigenţele ce derivă din voinţa lui Cristos (cf. Enc. Ut unum sint, 95), la fel îndemn să se treacă la o actualizare şi la o aprofundare a vocaţiei specifice Bisericilor orientale în comuniune cu Roma, în noul context, făcându-se apel la contribuţia de studiu şi de reflecţie a tuturor Bisericilor. Comisiile teologice stabilite de Păstorii Bisericii Catolice şi ai Bisericilor Ortodoxe, în ansamblul lor să caute să lucreze în această complexă perspectivă. Actualmente, în faţa creştinilor se pune problema modului "de a primi rezultatele obţinute până acum. Ele nu pot rămâne la nivelul afirmaţiilor comisiilor bilaterale, ci trebuie să devină un patrimoniu comun. Pentru a se ajunge la aceasta şi pentru a întări astfel legăturile de comuniune, este necesar un serios examen care, în diferite feluri, forme şi competenţe, trebuie să implice poporul lui Dumnezeu în ansamblul său" (Enc. Ut unum sint, 80). Pentru ca: "acest proces... să dea rezultate favorabile, este necesar ca acestea să fie difuzate corespunzător" (Idib., 81). Căutarea unităţii între creştini, în iubire şi în adevăr, este element fundamental pentru o mai rodnică evanghelizare. Din voinţa lui Cristos, în fapt, Biserica este una şi indivizibilă. O adevărată întoarcere la tradiţiile liturgice şi patristice, comoară pe care voi o împărtăşiţi cu Biserica Ortodoxă, va contribui la reconcilierea cu celelalte Biserici prezente în România. În acest spirit de reconciliere trebuie încurajată cu căldură continuarea dialogului între Biserica voastră şi Biserica Ortodoxă, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, în speranţa că toate punctele controversate vor fi clarificate cât mai curând, în spirit de dreptate şi dragoste creştinească. Spiritul dialogului reclamă, totodată, ca Biserica voastră să descopere din ce în ce mai mult, prin aducerea de mulţumire, chipul lui Isus Cristos, pe care Spiritul Sfânt îl zugrăveşte în Biserica soră Ortodoxă şi acelaşi lucru este de aşteptat de la aceasta din urmă, în raport cu voi. Veţi da astfel mărturia la care apostolul Pavel îi invită pe creştinii din Roma (cf. Rm. 12,9-13).
13.Importanţa rugăciunii Cu ocazia Jubileului, Biserica caută să reînnoiască în lumina plină de bucurie a lui Cristos cel Înviat, invitând fiii săi să răspundă harului divin printr-un serios examen de conştiinţă şi prin strădania purificării şi a pocăinţei. Este un proces îndelungat care a început în timpul Conciliului Vatican II şi încă nu s-a încheiat. Am redescoperit ceea ce a constituit mereu rădăcina sfântă care nutreşte Biserica: Cuvântul lui Dumnezeu, interpretat "factis et verbis" - în fapte şi cuvinte, de Liturghie, de Concilii, de Părinţii Bisericii şi de Sfinţi. Dar am şi repetat cu tărie că izvorul principal al unităţii în Biserică este Preasfânta Treime (cf. Lumen Gentium, 1-8).
Şi Biserica Greco-Catolică din România îşi înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi în tradiţia bizantină, dar găseşte, în afară de aceasta, o expresie a sa specifică, în unirea cu Scaunul Apostolic şi în rănile persecuţiilor din secolul XX, pe lângă latinitatea poporului său. Din toate aceste elemente rezultă identitatea Bisericii voastre, a cărei rădăcină ultimă este Preasfânta Treime. Aceasta este originea primară, izvorul "de apă vie" (Ioan 7,38), la care trebuie să se recurgă necontenit. Este convingerea mea fermă că întoarcerea la izvoarele tradiţiei bisericeşti trebuie să fie însoţită de o constantă şi ferventă urcare la Izvorul trinitar. Acest lucru se va putea întâmpla datorită recuperării acelei intimităţi profunde a fiecăruia dintre noi care se exprimă în rugăciune. Rugăciunea dă putere şi iluminează drumul omului. În tăcerea profundă a trăirii în rugăciune se poate ajunge la găsirea adevăratului chip al Bisericii, în autentica şi veşnica sa identitatea şi se poate descoperi chiar şi acel nume cunoscut doar lui Dumnezeu, care reprezintă adevărata identitate a fiecărui creştin. De aceea, Jubileul din 2000, ca şi cel de-al treilea centenar al Unirii Bisericii voastre cu Roma, reprezintă timpul rugăciunii la care însuşi Dumnezeu ne invită. Preasfânta Mamă a lui Dumnezeu să ne lumineze şi să ne însoţească, ea care rămâne mereu icoana desăvârşită a Bisericii şi ocrotitoarea noastră la tronul lui Dumnezeu! Sub aceste auspicii dau din inimă Veneratului Frate, Cardinal Alexandru Todea, Arhiepiscop şi Mitropolit emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, actualului Arhiepiscop şi Mitropolit Lucian Mureşan şi celorlalţi Fraţi întru Episcopat, Preoţilor, Călugărilor, Călugăriţelor şi vouă tuturor, iubiţi Credincioşi ai Bisericii Greco-Catolice din România, cuvenita Binecuvântare Apostolică.
Din Vatican, la 7 mai anul 2000, al XXII-lea de Pontificat
Ioan Paul al II-lea