PRACTICA CELOR 9 FERICIRI: TERAPIE ŞI ILUMINARE

Vasile Andru
„Fericirile“ (din Predica de pe Munte) propun şi prilejuiesc
o terapie şi o iluminare. Ele au o parte terapeutică şi una
iluminatorie.
În analogie cu Rugăciunea Domnească, ea însăşi având
două părţi, fluid unite: prima parte este iluminatorie; a doua
este terapeutică, vindecătoare.
Ca, de altfel, toată învăţătura Marelui Doctor Hristos, care
este vindecare-iluminare-mântuire: vindecarea trupului (tera-
pie), a minţii (iluminare), a duhului (mântuire).
Foarte didactic vorbind, zicem că: Fericirile II-V sunt tera-
peutice; Fericirile VI-IX sunt iluminatorii. În realitate, ele toate
sunt un ansamblu soteriologic.
* * *
Nefericirea este agitaţia minţii.
Fericirea este liniştea minţii.
Cele 9 Fericiri scot din mental germenii neliniştii, ai agitaţiei,
ai frustrării, ai rumegării de gânduri. Scot din minte prejudecăţi
zdrobitoare, între altele: că hulirea ar fi înjositoare, suprimantă.
Mintea, purificată de acest balast, este mintea sănătăţii.
„Fericirile“ dau şi şocul iluminării.
La drept vorbind, iluminarea nu este un spectacol fosfores-
cent: ci iluminarea este un aspect al deplinei sănătăţi.
* * *
Fericirea întâi:
„Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor este împărăţia cerurilor“.
Şocantă, paradoxală rostire; ea are rol aparte: de a produce
„încălzirea ascetică“, a face corectarea firii, corectarea mişcării
minţii, corectarea „agitaţiei“, trecerea minţii spre un registru
special de percepţie, valorizând exact ceea ce pare mai dispreţuit
în om: sărăcia duhului. Valorizând la maximum „piatra“ pe care
meşterii o „aruncă“, dar Mântuitorul face din ea „piatra unghiu-
lară“.
Este şi fericirea stării naturale: încurajarea ei, elogiul ei.
Săraci cu duhul: gradul zero al imaginaţiei, al viciului, al egoului.
Starea-copil care a dobândit împărăţia. Fericirea „kenosis“.
Fericirea a II-a:
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“
Interiorizarea acestei „fericiri“ tămăduieşte intoleranţa la
frustrare.
Plânsul este un semn al nesuportării frustrărilor.
Sunt mai multe feluri de lacrimi şi de plânsuri.
Există tristeţea mortifer şi cea salutifer.
Mântuitorul se referă la cea foarte des întâlnită: a celor
depăşiţi de posibilitatea de a îndura frustrările de tot felul.
Plânsul intoleranţei, al jenei, al excluderii.
Dar plânsul este valorizat ca semn care atrage mângâierea.
Ca slăbiciune care cheamă un beneficiu.
Plânsul nu inferiorizează, ci valorizează.
Dar mai ales, repară frustrările… Tămăduieşte intoleranţa
la frustrare, boala românilor la acest răgaz de veac.
Fericirea a III-a:
„Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul“.
Prin aceasta se realizează terapia agresivităţii. Nu prin
pedepsirea ei, ci prin transformarea sa în opusul ei.
Hristos nu-i „didactic“, ci practic: arată ce beneficiu imens
vor avea cei care vor topi agresivitatea şi se vor îmblânzi.
Hristos face o promisiune (sau o revelare) mare: Cei blânzi
vor moşteni pământul! Omul reacţionează puternic pozitiv la
sugestia moştenirii. Şi când i se conferă o moştenire atât de
însemnată, mintea cunoaşte o transformare, o mutaţie: trăirea
predestinării. El înţelege spontan că blândeţea este foarte
rentabilă, predestinată! O încurajare teribilă, o recompensă
fertilă…
Perspectiva răsplătirii blândeţii topeşte agresivitatea (in-
conştientă adesea).
Un psihoterapeut poate folosi această revelaţie în tratarea
complexului Cain.
Am cunoscut un duhovnic care dădea canon „medical“
repetarea unei „fericiri“, aleasă în funcţie de lacuna morală ori
temperamentală a penitentului sau în funcţie de o dizabilitate
psihică. La mulţi din satul unde păstorea, le-a cerut repetarea
Fericirii a II-a, asociată cu mătănii.
El indica repetarea acelei Fericiri în perioada postului, cu
care o asocia.
El obţinea rezultate însemnate într-o comunitate rurală.
Astăzi el are 92 de ani. Nu-şi etalează merite în „îmblânzirea“
satului (care, prin anii ’60, era renumit prin bătăuşii săi şi prin
dispreţul general al „blândeţii“, considerată o slăbiciune!).
El îmi zice: De altfel, repetarea consecventă a „fericirilor“ a
fost propriul meu canon, ca să nu se învârtoşeze mintea.
Fericirea a IV-a:
Fericiţi cei ce flămânzesc şi cei ce însetează pentru dreptate,
că aceia se vor sătura“.
Tămăduieşte reacţia de primaritate. Deci tămăduieşte pri-
mitivismul nostru, dependenţa de biologic, cedarea la înfome-
tare şi sete. Vom înţelege şi la propriu şi la figurat. Şi sete
biologică şi sete de dreptate. Tămăduieşte nerăbdarea, tămă-
duieşte impulsivitatea, (căci cei însetoşaţi de dreptate, pot lesne
deveni impulsivi, primejduiţi).
Iar când această îndemnare hristică ne spune: „Fericiţi cei
însetaţi de dreptate!“ reuşeşte să prevină reacţia de impulsi-
vitate, sentimentul revoltei, al nerăbdării şi, spuneam, previne
reacţia de primaritate, care este şi o trăsătură naţională.
Noi avem temperamente de primaritate. Adică, la o insultă,
reacţionăm imediat; la o lovire reacţionăm imediat.
Orientalii, iată, nu reacţionează imediat. Orientalii au reacţii
de secundaritate. Dacă l-ai lovit sau l-ai vexat pe un chinez, el
nu reacţionează deloc, amână replica, revanşa.
Amânarea înseamnă îmbunătăţirea reacţiei. El o îmbunătă-
ţeşte în două moduri: fie creştineşte, adică, anulând-o; fie vicle-
neşte, făcând-o subtilă şi atât de dureroasă, încât o păţeşti
întreit. Picătura chinezească, da?
Noi, creştinii, ca să exersăm reacţia de secundaritate, îmbu-
nătăţim răspunsul la o vexare întorcând şi celălalt obraz. Iertând.
Vindecând. Este cel mai bun răspuns.
Fericirea a V-a:
„Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui“.
Este terapia egoului, a hipertrofiei egoului.
Multe tulburări de personalitate sunt cauzate de egou hiper-
dezvoltat.
Cei care se suspectează de egoism, trebuie să opteze pentru
Fericirea a 5-a.
Milostenie = ofrandă. Eul este simbolizat în obiecte. Câte
posesiuni aduni, atâta egou hrăneşti, manifeşti. Şi invers: câte
obiecte dăruieşti, atâta egou arunci, eliberezi, mântuieşti.
* * *
Fericirea a VI-a este din seria Fericirilor iluminării:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe
Dumnezeu.“
Rugăciunea minţii în inimă îţi purifică mintea de gânduri,
de amintiri, de necazuri, de griji.
Purificarea creează condiţia iluminării. Nu îţi aduce prompt
iluminare, ci condiţia iluminării. Ce înseamnă: „Îl vor vedea pe
Dumnezeu“? Vor trăi starea teoforică sau teofania, arătarea lui
Dumnezeu.
Este posibilă vederea lui Dumnezeu chiar în viaţa aceasta!
spune Simeon Noul Teolog.
Mulţi se îndoiesc. Stă scris că nu poţi să-L vezi pe Dum-
nezeu şi să mai trăieşti după aceea. Ce înseamnă asta? Asta
înseamnă: 1) Fie că Îl vezi pe Dumnezeu doar în clipa finală a
morţii, dacă ai trăit la mari înălţimi sufleteşti; 2) Alt sens: dacă
L-ai văzut pe Dumnezeu, nu mai poţi supravieţui lumescului.
Devii altceva, devii altcineva. Nu mai eşti din lumea aceasta.
Simeon Noul Teolog zice că poţi să-L vezi în condiţii cu
totul şi cu totul excepţionale pe Dumnezeu în timpul vieţii.
Unii „văzători“ spun că au avut parte de arătări divine. Este
mai curând vorba de medierea prin „mesageri“ care sunt îngerii.
Anghelos înseamnă veste. Adică Dumnezeu se vesteşte – îşi
vesteşte un aspect al voii sale printr-un anghelos, printr-un
vestitor, care desigur, nu este umanoid, nu seamănă cu un
omuleţ.
Este o vestire atât de puternică încât poate avea concreteţe
luminoasă.
O să revenim altă dată la relaţia dintre viziune şi un infor-
maţional divin.
Mulţi se apropie de un informaţional special. Prin inspiraţie
sau prin viziune. Câtă vreme mai ai impurităţi, „viziunea“ este
deformată de elaborări subiective.
Purificarea viziunii. Cum se purifică o viziune? De ce trebuie
să o purificăm? Poţi să ai o viziune care este plină de elaborări
subiective, de impresii subiective, de impurităţi personale, din
imediat sau din depărtat, din ancestre.
O viziune, ca să ştii că este tot mai aproape de informa-
ţionalul divin, trebuie purificată şi ştim că Antonie cel Mare
spunea ucenicului său: – „Azi a venit la mine îngerul şi i-am
spus să plece“. Ucenicul s-a speriat şi Antonie i-a zis: – „Nu te
speria, să faci la fel când îngerul vine la tine: să-i spui să plece“.
De ce? Dacă a fost cu adevărat îngerul, el ştie de ce l-am
alungat. Dar dacă nu a fost cu adevărat, bine am făcut că l-am
alungat. Şi va veni mâine încă o dată, dacă sunt într-o stare
receptivă.. Îi spun să plece şi mâine. Şi va mai veni încă o dată.
De fiecare dată când el va veni, va veni mai pur.
Purificarea viziunii se face prin înlăturarea viziunii. Pentru
că în primele faze ale vieţii contemplative, viziunile au multe
elaborări personale şi scenarii personale. Dar pe măsură ce le
spui să plece, ele revin mai curate, până ce într-o zi, când vei
avea harul şi experienţa lui Antonie, viziunile vor fi atât de
curate încât poţi să speri la atingeri teoforice, aproape de
informaţionalul dumnezeiesc.
Cine optează pentru Fericirea a VI-a, înseamnă că are predi-
lecţii spre iluminare.
Fericirea a VII-a:
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema“.
Este o Fericire iluminatorie.
Ce înseamnă „Făcătorii de pace?“. În primul rând, ne referim
la pace interioară. Cu cât veţi face mai multă pace interioară, cu
atât vor veni efluvii de pace spre cetatea agitată şi suferindă,
care este Bucureştiul actual, şi care are nevoie de această pace.
Un grup care se roagă, este un nucleu morfogenetic, adică
născător de forme energetice bune. Într-o stare de contemplaţie,
sunteţi nişte emiţători de câmpuri morfogenetice în Bucureştiul
acesta năcăjit şi agitat şi suferind. Se aşează un strop de pace
în sufletele concetăţenilor noştri, chiar dacă ei nu ştiu.
Important este ca făcătorul de pace să simtă că a făcut
pace în el.
Ioan Gură de Aur spune: „Roagă-te şi pentru altul“. Pentru
pacea altora. E bine să te rogi pentru altul, dar Dumnezeu nu
vrea trândăvia acelui „altul“. Chiar dacă te rogi pentru altul,
primul beneficiu va fi al tău. Dacă acel „altul“, e bolnav, nepu-
tincios, atunci îl ajuţi.
În tot cazul , când te rogi, primul efect înălţător îl resimţi tu
însuţi, spune Ioan Gură de Aur.
Nicolae Tonitza – Negustorul cel mic
eseu
Page 3
21
SAECULUM 4/2006
PRO
Fericirile a VIII-a şi a IX-a:
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia
cerurilor“.
„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni din pricina
Mea, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri“.
Dacă Fericirile a VI-a şi a VII-a sunt Fericirile Iluminării prin
asceză, Fericirile a VIII-a şi a IX-a, sunt ale Iluminării prin martiriu.
Prin ultima probă a sfinţirii, care este martiriul.
Căci asceza oricât de puternică ar fii, nu ne duce chiar până
la identificarea cu Hristos. Numai martiriul.
Fericirea a VIII-a. A fi prigonit pentru dreptate. Se referă la
martirii justiţiei terestre.
Şi Fericirea a IX-a: A fi prigonit pentru Hristos. Înseamnă
martiriu pentru justiţia divină.
Sunt cele două forme ale martiriului: cu d mic = dreptate;
cu D mare = Dumnezeu. Sunt supremele cununi ale desăvârşirii
omeneşti.
* * *
În plan terapeutic, „Fericirile“ pot preveni prăbuşiri per-
sonale şi pot prilejui înfloriri spontane, înflăcărări vindecătoare.
Extensia emoţiilor pozitive. Iar emoţiile pozitive sunt vinde-
cătoare.
Ştergerea surselor psihogene.
Fericirile pot rezolva aşadar probleme emoţionale, nevroze,
tulburări de personalitate (deprimare, atimie, obsesii, complex
de persecuţie). Pot „recicla“ afecte negative (inferioritate, deva-
lorizare) mutând mintea în planul afectelor pozitive. Preschim-
bând plumbul depresiei în aurul înseninării.
Transformă psihologia de învins în psihologie de învin-
gător, prin credinţă, prin revelarea puterii celui „slab“. Corectează
astfel factori afectivi implicaţi în echilibrul psiho-somatic şi-n
destin.
Sunt, în întregul lor, un excelent corector al mişcărilor căză-
toare, psihogene, ale minţii.
Corectareamişcării minţii
„Fericiţi cei ce plâng …“ Aşa sună o mare descoperire
terapeutică: a da un sens pozitiv suferinţei. A da suferinţei un
sens transformator. Mintea care dă sens pozitiv plânsului sau
suferinţei, grăbeşte vindecarea.
Tristeţea, mânia, nemulţumirea, osândirea – sunt mişcări
greşite ale minţii.
Psihologia vestică le numeşte „emoţii distructive“.
Psihologia orientală vorbeşte de „cele 4 otrăvuri ale minţii“.
Mânia, invidia sunt otrăvuri puternice, sunt auto-otrăviri.
Intoleranţa la frustrare (însetare, înfometare) îngustează
mentalul.
Tristeţea, plânsul diminuează prezenţa persoanei în lume
şi, când atinge nivelul „mortifier“, produce depresie.
Non-blândeţea, osândirea semenului – sunt semne ale
complexului Cain.
Puterea de şocare, de avertizare a celor 9 Fericiri corectează
asemenea mişcări patogene ale minţii.
* * *
Cum se practică „cele 9 Fericiri“? În mod curent, la creştinii
practicanţi, se face în context liturgic. În mod special, se face
de către psihoterapeut care le asociază modurilor de
decondiţionare mentală. Şi care, în prima fază, se serveşte de
toate 9 „Fericiri“, creând condiţia trecerii de la simţuri la duh.
În faza a doua, el alege spre interiorizare una din cele 9 Fericiri,
în funcţie de dizabilitatea psihică individuală.
În context liturgic, vedem că Fericirile sunt plasate în prima
parte a slujbei, şi purifică mintea de apăsări şi îndoieli
pământene, pregătind penitentul pentru taina euharistiei.
* * *
După „teologia fericirilor“, să spunem şi un cuvânt despre
„fiziologia“ lor.
S-a studiat chimia fericirii şi s-a constatat că corpul nostru
produce şi un „drog“ – se cheamă endorfină. Un narcotic.
Aşa cum bolnavii în mare suferinţă trebuie să ia narcotice –
există un stadiu când nu se poate altfel: incurabilul ia narcotice,
sub supraveghere. Narcoticul ce face? Blochează calea la
suferinţă.
Ei bine, trupul nostru, produce el singur un narcotic, o
substanţă psihedelică. Este endorfina. Un fel de morfină subtilă
şi grozavă.
Aflăm astfel că există şi narcotice „la purtător“, produse de
trup.
Cum, în ce condiţii trupul poate produce endorfine?
Endorfina este „molecula fericirii“. Substanţă calmantă,
apropiată de opium, ca efecte. Acest drog uman, care prezidează
chimia stării de bine, a fost descoperit în 1975. „Vărul“ vegetal
al endorfinei ar fi macul…
Vincent Borel, care a studiat „chimia dragostei“, observa
mecanismul natural al corpului: Hipotalamusul, centrala chi-
mică a creierului, stimulat fizic (prin hormoni volatili, de pildă),
sau psihic (prin memoria afectivă, din hipocâmp), inundă
corpul cu un val de amfetamine naturale (dopamină etc.).
Starea de bine se extinde, până la euforie.
Când această „uzină de amfetamine“ este pusă-n mişcare
de amorul fizic, corpul este solicitat tot mai mult şi după 2-3
ani survine un surmenaj amoros chimic, creierul nu mai poate
elabora suficient endorfina, acea morfină umană naturală.
Fericirea care depinde de un obiect exterior este trecătoare.
Fericirea care decurge din interior, din progresie spirituală,
din stabilitatea minţii – este cea care durează.
Rugăciunea minţii în inimă poate facilita ea însăşi secreţia
de endorfină, mai ales în faza incipientă, în faza lucrătoare.
În practica isihastă, incidenţa cu „chimia fericirii“ este
secundară.
În faza „coborârea minţii în inimă“, ştim că se produc efecte
medicale însemnate, între altele activarea acelei „inimi“ ener-
getice, care este thymos, glanda timus. Timus-ul este un
corector energetic, implicat în sporirea imunităţii, dar şi-n acea
stare numită „protimie“. Protimia, sau înflăcărarea inimii, şi
agalia, sau veselia duhovnicească, sunt paşi importanţi în
dobândirea unei fericiri stabile.
Am făcut aceste referinţe medicale pentru că ele dau
posibilitatea terapeutului să controleze mai bine intervenţia sa
corectoare. Dar, după toate acestea, vom observa că practica
celor 9 Fericiri are efecte spirituale care, depăşesc orice altă
referinţă. Ele reuşesc acea mutaţie de la simţuri la duh care, în
final, au o încununare soteriologică.
eseu