Deschide-te!

Mântuitorul a înfăptuit o minune: vindecarea unui surdomut. Această minune este tocmai împlinirea profeţiei prezentată de prima lectură: "Dumnezeu însuşi va veni şi vă va mântui. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor". Aceste cuvinte ale profetului Isaia îndreptate spre poporul care îl aştepta pe Mesia, s-au adeverit în persoana Domnului Isus Cristos. Iată aşadar motivul bucuriei izraeliţilor care au asistat la această vindecare: Dumnezeu iubeşte omenirea şi l-a trimis pe Mesia, pe Fiul său pentru a o elibera de boala păcatului, pentru a o mântui.
Reacţia de admiraţie şi uimire a mulţimii este datorată şi faptului că Domnul Isus vindecă un locuitor al ţinutului păgân Decapole. Iubirea lui Isus nu face deci nici o diferenţă: el ştie că evreu, sau păgân, fiecare om are nevoie de mântuirea dumnezeiască. Iar gesturile de vindecare şi în special cuvântul poruncitor "Effata", adică "Deschide-te", sunt tocmai dovada acestei iubiri.
Dar noi ştim, iubiţi credincioşi, că pentru Mântuitorul, fiecare minune a sa nu se reduce numai la planul fizic, trupesc. Orice minune, vindecare trupească pe care Isus o săvârşeşte este un semn, o imagine a vindecării sufleteşti de care fiecare om are nevoie. Surdomutul din Evanghelie este imaginea unei persoane incapabile să poarte un dialog cu Dumnezeu şi cu aproapele. Nu ştie să asculte vocea lui Dumnezeu, nu ştie să recunoască cuvântul său. În consecinţă nu e nici capabil să-i vorbească, să-i răspundă.
Evanghelia ne prezintă acest bolnav ca şi simbolul întregii omeniri pe care Fiul lui Dumnezeu a venit să o vindece. Iar minunea cea mai mare este că Domnul Isus vrea să redea fiecăruia dintre noi capacitatea de a asculta cuvântul său şi de a-i răspunde prin credinţă şi prin rugăciune. Această vindecare miraculoasă nu este numai un episod care s-a întâmplat acum două mii de ani; nu, sfânta Biserică ne spune în duminica aceasta că şi noi avem nevoie de a fi vindecaţi de surditatea şi mutismul sufletului!
Oare nu e adevărat că suntem surzi cu inima atunci când, din cauza mândriei şi a egoismului, prinşi de grijile zilnice şi în special de goana după lucrurile acestei lumi, nu dăm atenţie cuvântului pe care Dumnezeu ni-l adresează prin Sfânta Scriptură sau prin Biserică? Găsim tot felul de pretexte pentru a nu asculta acest glas al lui Dumnezeu: nu avem timp pentru lectura Sfintei Scripturi, ni se pare că predica ce explică cuvântul divin este plictisitoare, si aşa mai departe. Nu ne dăm seama că spunând aceste lucruri demonstrăm că inima noastră e încă surdă la glasul lui Dumnezeu?
Un exemplu de surzenie la cuvântul lui Dumnezeu ni-l oferă şi sfântul apostol Iacob . Acesta vrea să-i atenţioneze pe creştini asupra unei ispite care e mereu la pândă în orice comunitate de credincioşi: favorizarea celor bogaţi, în detrimentul celor săraci. A face o astfel de deosebire de persoane înseamnă că nu s-a ascultat cu atenţie, că am fost surzi cu alte cuvinte, la glasul Mântuitorului care a repetat: Voi toţi sunteţi fraţi!. Isus ne-a învăţat să nu punem preţ pe fala şi bogăţiile acestei lumi, pentru că sunt roase de rugină şi de molii, ci să preţuim adevărata bogăţie: faptele de dragoste, credinţa în Dumnezeu. Cine nu se comportă astfel se comportă ca unul care nu vrea să audă cuvântul lui Dumnezeu, şi o ştim cu toţii că nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. De aceea iată şi invitaţia sfântului Iacob de a asculta: "Ascultaţi, fraţii mei preaiubiţi: oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii şi i-a îmbogăţit prin credinţă?" Într-adevăr ,în faţa goanei nechibzuite după bogăţie şi putere pe care o vedem şi în societatea noastră, noi creştinii suntem chemaţi să ne dăm seama că unica bogăţie care contează, unica putere care rezistă şi unica demnitate care onorează cu adevărat sunt cele care vin de la Dumnezeu la noi prin ascultarea cuvântului său şi prin credinţa în acest cuvânt.
Vedem aşadar că şi creştinul poate deveni surd la glasul lui Dumnezeu din conştiinţa sa, la necesităţile aproapelui său, iar din această cauză poate deveni şi mut, uitând să-şi deschidă buzele pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, pentru a-i cere ajutorul, sau pentru a adresa aproapelui o vorbă de încurajare, de speranţă. Avem aşadar nevoie de a fi vindecaţi de această surzenie a inimii, a sufletului, pentru ca după aceea să ne deschidem buzele pentru a proclama măreţia şi iubirea Domnului: Tot ceea ce face el este minunat!
Domnul Isus spune fiecăruia dintre : Effata, adică deschide-te! Deschide-ţi inima la glasul meu şi la iubirea mea! Deschide-ţi urechile inimii la şoaptele Duhului Sfânt care îţi spune să te împaci cu mine şi să obţii iertarea mea printr-o spovadă bună! Deschide-ţi buzele pentru a mărturisi minunile pe care le-am făcut în tine! Deschide-ţi buzele pentru a ajuta, a mângâia pe fraţii în necazuri! Deschide-te!
Domnul Isus săvârşeşte şi în noi această minune. Important e i să îl lăsăm să intre în sufletele noastre. Prin forţa cuvântului său, Isus ne deschide urechile sufletului şi ne dezleagă limba pentru a-l lăuda .Dar dacă Domnul ne face acest dar, al capacităţii de a asculta cuvântul său şi de a proclama cu buzele bunătatea sa, tot el ne va cere şi cont de cum am folosit acest talant. Suntem invitaţi şi la un examen al conştiinţei cu privire la ele. Ne putem întreba cât timp dedicăm ascultării cuvântului lui Dumnezeu din Biblie si trebuie să ne străduim mai mult pentru a cunoaşte şi înţelege mesajul Bibliei pentru viaţa noastră de zi cu zi.
La fel ne putem întreba cum folosim acest mare dar al vorbirii! Oamenii de ştiinţă au constatat că un om în timpul unei zile pronunţă în medie de la patru mii la şase mii de cuvinte. Deci în timpul unui an sunt pronunţate de la unul la două milioane de cuvinte. Dacă cineva ar transcrie aceste cuvinte s-ar forma o bibliotecă întreagă! Oare am fi mulţumiţi dacă am citi ceea ce noi am rostit cu gura noastră? Cu siguranţă ne-ar părea rău pentru prea multa vorbărie, pentru că prea puţin am vorbit cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu şi prea mult am vorbit de rău pe alţii, judecând fără rost, spunând neadevăruri sau chiar bârfind...
Ar trebui să ne reamintim că bârfa sau, mai rău, calomnia sunt cele mai mari păcate care pot fi făcute prin vorbe. Sfântul Toma de Aquino, marele filozof medieval considera calomnia un păcat mai grav decât furtul, pentru că stima unei persoane e mai preţioasă decât banul. Cel care calomniază e mai periculos decât hoţul, pentru că acesta poate fura numai pe cine îl are aproape, în schimb calomniatorul o poate face de la distanţă. De aceea un alt sfânt, sfântul Vincenzo Ferrer spunea că ar trebui să tratăm cuvintele aşa cum tratăm banii: un om normal, înainte de a deschide portofelul, se gândeşte cât poate să cheltuiască şi dacă o poate face. Acelaşi lucru ar trebui să-l facă orice om înainte de a-şi deschide gura. Noi cum folosim cuvintele? Pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pentru a-l ajuta pe aproapele, sau, dimpotrivă pentru a-l răni pe Domnul, cel care ne-a dăruit vorbirea, şi a face favoritisme sau distincţii false între persoane, aşa cum am văzut în lectura a doua?
Mântuitorul ne spune aşadar şi nouă astăzi "Effata, deschide-te!" Şi ne face darul unei inimi ascultătoare faţă de glasul său şi al unei vorbiri corecte, după voinţa sa! Să-i cerem harul de a putea corespunde la această minune pe care el o săvârşeşte în noi şi de a rămâne fideli prin comportarea şi vorbirea noastră la darul său minunat. Dacă ne vom strădui să mergem pe această cale a lui Dumnezeu, buzele noastre vor proclama mereu cu bucurie ceea ce am cântat împreună la psalmul responsorial: Îl voi lăuda pe Domnul în toate zilele vieţii mele!