A XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului 11februarie 2010

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru a XVII-a Zi Mondială a Bolnavului
11 februarie 2010
Iubiţi fraţi şi surori!
La 11 februarie, comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, se va celebra, în bazilica vaticană, Cea de-a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului. Coincidenţa fericită cu împlinirea a 25 de ani de la înfiinţarea Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari constituie un motiv ulterior de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru drumul parcurs până acum în sectorul pastoraţiei sănătăţii. Doresc din inimă ca această zi să fie ocazie pentru un elan apostolic mai generos în slujba bolnavilor şi a celor care se îngrijesc de ei.
Cu anuala Zi Mondială a Bolnavului, Biserica intenţionează, de fapt, să sensibilizeze în mod capilar comunitatea eclezială cu privire la importanţa slujirii pastorale în lumea vastă a sănătăţii, slujire care face parte integrantă din misiunea ei, pentru că se înscrie în urma misiunii mântuitoare înseşi a lui Cristos. El, medicul divin, “a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol” (Fap 10,38). Din misterul pătimirii, morţii şi învierii sale, suferinţa umană scoate sens şi plinătate de lumină. În scrisoarea apostolică Salvifici doloris, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea are cuvinte iluminante în acest sens: “Suferinţa umană – a scris el – a ajuns la apogeu în pătimirea lui Cristos. Şi, în acelaşi timp, ea a intrat într-o dimensiune complet nouă şi într-o ordine nouă: a fost legată de iubire…, de acea iubire care creează binele scoţându-l chiar şi din rău, scoţându-l prin intermediul suferinţei, aşa cum binele suprem al răscumpărării lumii a fost scos din crucea lui Cristos şi, în mod constant, porneşte de la ea. Crucea lui Cristos a devenit un izvor, din care curg fluvii de apă vie” (nr. 18).
Domnul Isus la Cina de Taină, înainte de a se întoarce la Tatăl, s-a aplecat să spele picioarele apostolilor, anticipând supremul act de iubire al crucii. Cu acest gest i-a invitat pe discipolii săi să intre în aceeaşi logică a iubirii care se dăruieşte în special celor mai mici şi celor nevoiaşi (cf. In 13,12-17). Urmând exemplul lui, fiecare creştin este chemat să retrăiască, în contexte diferite şi mereu noi, parabola samariteanului milostiv, care, trecând pe lângă un om lăsat pe jumătate mort de către tâlhari pe marginea drumului, “văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce»” (Lc 10,33-35).
În concluzia parabolei, Isus spune: “Mergi şi fă şi tu la fel!” (Lc 10,37). Cu aceste cuvinte ni se adresează şi nouă. Ne îndeamnă să ne aplecăm asupra rănilor trupului şi spiritului atâtor fraţi şi surori ai noştri pe care-i întâlnim pe drumurile din lume; ne ajută să înţelegem că, prin harul lui Dumnezeu primit şi trăit în viaţa de fiecare zi, experienţa bolii şi suferinţei poate să devină şcoală de speranţă. Într-adevăr, aşa cum am afirmat în enciclica Spe salvi, “nu evitarea suferinţei, fuga din faţa durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea, de a creşte în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită” (nr. 37).
Deja Conciliul Vatican II amintea de misiunea importantă a Bisericii de a se îngriji de suferinţa umană. În constituţia dogmatică Lumen gentium citim că “aşa cum Cristos a fost trimis de Tatăl «pentru a aduce vestea cea bună săracilor… pentru a vindeca pe cei cu inima zdrobită» (Lc 4,18), «pentru a căuta şi salva ceea ce era pierdut» (Lc 19,10), la fel şi Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul întemeietorului ei sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei” (nr. 8).
Această acţiune umanitară şi spirituală a comunităţii ecleziale faţă de cei bolnavi şi suferinzi în decursul secolelor s-a exprimat în multiple forme şi structuri sanitare chiar cu caracter instituţional. Aş vrea să amintesc aici formele gestionate direct de dieceze şi cele născute din generozitatea diferitelor institute călugăreşti. Este vorba de un “patrimoniu” preţios care răspunde la faptul că “iubirea are nevoie şi de organizare ca bază pentru o slujire comunitară ordonată” (Deus caritas est, nr. 20). Crearea Consiliului Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, face parte din această grijă eclezială pentru lumea sănătăţii. Şi doresc să adaug că, în actualul moment istorico-cultural, se simte şi mai mult exigenţa unei prezenţe ecleziale atente şi capilare lângă bolnavi, precum şi a unei prezenţe în societate capabilă să transmită în manieră eficace valorile evanghelice pentru tutelarea vieţii umane în toate fazele, de la zămislire până la sfârşitul ei natural.
Aş vrea să reiau aici Mesajul adresat celor săraci, celor bolnavi şi tuturor celor care suferă, pe care părinţii conciliari l-au adresat lumii, la sfârşitul Conciliului Vatican II: “Voi toţi care simţiţi mai apăsătoare povara crucii – au spus ei – … voi care plângeţi… voi necunoscuţii în durere, recăpătaţi curaj: voi sunteţi preferaţii împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia speranţei, a fericirii şi a vieţii; sunteţi fraţii lui Cristos suferind; şi, împreună cu el, dacă vreţi asta, voi mântuiţi lumea!” (Ench. Vat., I, nr. 523*, [pag. 313]. Mulţumesc din inimă persoanelor care, în fiecare zi, “desfăşoară slujirea faţă de bolnavi şi suferinzi”, făcând în aşa fel încât “apostolatul milostivirii lui Dumnezeu, de care se ocupă, să răspundă tot mai bine la noile exigenţe” (Ioan Paul al II-lea, Pastor bonus, art. 152).
În acest An al Sfintei Preoţii, gândul meu se îndreaptă în mod deosebit spre voi, iubiţi preoţi, “slujitorii celor bolnavi”, semn şi instrument al compasiunii lui Cristos, care trebuie să ajungă la orice om marcat de suferinţă. Vă invit, iubiţi preoţi, să nu încetaţi să le daţi îngrijire şi alinare. Timpul petrecut lângă cel care este în încercare se revelează rodnic în har pentru toate celelalte dimensiuni ale pastoraţiei. În sfârşit, mă adresez vouă, iubiţi bolnavi, şi vă cer să vă rugaţi şi să oferiţi suferinţele voastre pentru preoţi, ca să se poată menţine fideli faţă de vocaţia lor şi slujirea lor să fie bogată în roade spirituale, în folosul întregii Biserici.
Cu aceste sentimente, implor asupra bolnavilor, precum şi asupra celor care-i asistă, ocrotirea maternă a Mariei Salus Infirmorum, şi tuturor împart din inimă binecuvântarea apostolică.
Vatican, 22 noiembrie 2009, solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos, Regele Universului