Catolicitatea trăită în pluralitate in Romania

de Nicola Gori L'Osservatore romano, 12 februarie 2010)
Într-adevăr trăim catolicitatea în pluralitatea ei" într-un teritoriu locuit de comunităţi de credincioşi care aparţin la diferite tulpini lingvistice, care-şi transmit o multitudine de tradiţii ecleziale. Este o viziune generală amplă a situaţiei Bisericii din România cea schiţată în interviul dat ziarului nostru de Monseniorul Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti şi preşedinte al Conferinţei Episcopilor din România, aflat în aceste zile la Roma pentru vizita ad limina apostolorum (8-13 februarie 2010). Prelatul tratează şi despre temele dialogului cu ortodocşii, a emigrării atâtor români şi a integrării ţării în Uniunea Europeană, cu efectele economice pe care ea le comportă.

• Catolicii, în cele două rituri latin şi bizantino-român, reprezintă o minoritate în ţară. Oricum constituie o bogăţie în diversitate?

Spaţiul român a fost mereu un loc în care, la prezenţa constantă a unui popor, care îşi înfige rădăcinile în perioada romană şi care a avut o proprie viaţa religioasă specifică în contextul ecumenismului creştin, s-au asociat experienţe ecleziale şi culturale, uneori legate de venirea altor populaţii în diferite momente ale istoriei. Şi actualmente în teritoriul românesc se află, desigur, în consistenţă diferită, comunităţi de credincioşi care aparţin unor tulpini lingvistice multiple - români, maghiari, germani, italieni, slovaci, polonezi, ucraineni, armeni - care împărtăşesc comuniunea catolică, trăind-o după o pluralitate de tradiţii ecleziale: bizantină, latină, armeană. Într-adevăr, trăim catolicitatea în pluralitatea ei.

• Cum credeţi că se poate rezolva problema fierbinte a restituirii edificiilor sacre ale Bisericii Catolice confiscate de regim în anul 1948?

Soluţia ar fi foarte simplă: să se restituie greco-catolicilor catedralele lor şi câteva mănăstiri; cât priveşte satele, acolo unde înainte de anul 1948 existau două edificii de cult, unul ortodox, celălalt greco-catolic, să se dea înapoi acesta din urmă comunităţii unite, adică greco-catolice, şi unde edificiul de cum era şi a rămas unic - deoarece la origine comunitatea era exclusiv greco-catolică - să se permită celor două comunităţi să celebreze în el la ore distincte.

? Care este aportul comunităţii greco-catolice la viaţa ţării?

Biserica Unită a oferit un umil, dar concret exemplu de rezistenţă în faţa totalitarismului şi de afirmare a libertăţii interioare în faţa brutalităţii puterii, în numele demnităţii persoanei şi a inviolabilităţii conştiinţei sale. Pornind de la această moştenire, Biserica Unită, deşi decimată, deşi încă într-o situaţie de urgenţă, care tinde s-o împiedice să-şi reia în mod senin situarea ei în societate, asumă o semnificaţie fundamentală pentru ziua de azi şi pentru viitorul ţării. E vorba de o semnificaţie care face abstracţie chiar de aspectele demografice, constând înainte de toate într-un mesaj ideal de valoare universală - faţă de persoană, apel la responsabilitatea individuală - extrem de preţioasă în contextul reconstruirii ţării şi al proiectării sale în contextul european complex.

• Intrarea României în Uniunea Europeană a favorizat o îmbunătăţire a condiţiilor sociale şi economice sau s-a transformat într-o provocare la consumism şi la materialism?

România a trăit timp de aproape jumătate de secol sub un regim totalitar. Eliberarea din anul 1989 a însemnat pentru poporul român să respire din nou, deşi nu s-a reuşit imediat să se facă să rodească în mod complet binele preţios al libertăţii. În acest sens, intrarea în Europa în anul 2007 a fost considerată, într-un anumit fel, eliberarea completă de comunism. Cât priveşte procesul de integrare în Uniunea Europeană, românii au nutrit mari speranţe şi aşteptări; însă uneori s-au receptat exclusiv legea de piaţă şi consumismul. Tulburările provocate de transformarea economiei de stat într-o viaţă economică bazată pe libertatea de întreprindere, respectiva închidere a unor complexe industriale demodate şi neproductive au stimulat - într-un context de liberă circulaţie dobândită - la căutarea de muncă în străinătate, aşa încât cea mai bună mână de lucru românească se află actualmente răspândită în toată Europa. De la aceşti emigraţi vin resurse economice fundamentale pentru respectivele familii, cu repercusiuni şi pentru statul român. În acest sens se poate spune că noua situaţie a însemnat pentru multe persoane o îmbunătăţire a situaţiei materiale. Pe de altă parte, migraţia a produs şi probleme sociale grave: nuclee familiale dezmembrate, copii abandonaţi, trafic de persoane pentru muncă sau pentru prostituţie, răspândirea drogurilor. Situaţia din România este actualmente destul de delicată şi nu va fi uşor să se rezolve problemele grave legate de şomaj şi migraţie. În orice caz, Uniunea Europeană nu numai că permite multor tineri calificaţi să găsească la nivel european un loc de muncă, ci le permite să se simtă peste tot acasă pe bătrânul continent.

• Dialogul cu Biserica Ortodoxă întâlneşte uneori dificultăţi serioase. Problema principală este prezenţa Bisericii Uniate Greco-Catolice. Care sunt posibilele modalităţi de intervenţie?

Întrebarea presupune înainte de toate o precizare lexicală. Biserica, pe care Cancelaria habsburgică a numit-o greco-catolică pentru a o deosebi de Biserica greco-orientală, în izvoarele ecleziastice de sorginte transilvană, era desemnată ca Biserică pravoslavnică, adică ortodoxă, "unită", în timp ce înşişi ortodocşii defineau propria Biserică "ortodoxă orientală neunită". "Uniate" este termen care s-a format în ambientul lingvistic slav şi asumat după aceea şi în alte contexte pentru a repropune acolo conotaţia negativă, care în mod marcat încă de la origine îl caracteriza în polemica de sorginte confesională. Termenul apare adesea în mod inconştient folosit în Occident, dar, de fapt, e impropriu şi - ca toate expresiile polemice - este în mod substanţial greşit.

Fiind spuse astea, consider oportun să reafirm că şi în România, şi aş spune mai ales în România, toţi credincioşii care împărtăşesc comuniunea catolică simt în mod intim urgenţa dialogului ecumenic. În ambientul catolic, în sălile din seminarii ca şi de la pupitre, orice ton polemic a fost eliminat şi se caută să se transmită credincioşilor elementele care-i unesc pe catolici şi pe ortodocşi - dar nu numai - dintr-un punct de vedere doctrinar, şi mai mult încă dintr-un punct de vedere spiritual şi în viaţa trăită. Avem multe, foarte multe familii mixte - ortodocşi-catolici, români-unguri, ortodocşi-uniţi - care trăiesc senine şi fericite, fără a simţi probleme, şi-i educă pe copiii lor la iubire, la respect şi la toleranţă faţă de celălalt, care poate să aparţină altei tradiţii ecleziale sau să fie purtător al altei convingeri. În viaţa zilnică a familiilor noastre deja acum dialogul se trăieşte în mod faptic, cu seninătate şi în pacea sufletului.

Biserica Unită, adică Greco-Catolică, va continua să ofere mărturia ei în faţa Bisericilor din România şi a întregii ecumene creştine: este o mărturie a cărei semnificaţie profundă şi permanentă a evidenţiat-o persecuţia. Dacă această Biserica, în numele unităţii indisolubile a trupului lui Cristos, nu s-a îndoit să înfrunte martiriul, cu tot atâta fermitate, într-o situaţie care apărea fără ieşire, a refuzat ipoteza, care a fost propusă de către regim, de a recupera legalitatea încadrându-se în Biserica latină. În aceasta ea a proclamat că propriul sânge a fost vărsat nu numai pentru a afirma principiul unităţii Bisericii, ci şi pentru a reafirma că această unitate este în mod constitutiv multiformă. De aceea, mărturia Bisericii Unite este un mesaj de valoare, în acelaşi timp cristologică şi pneumatologică, ce străbate spaţiul românesc şi intră faptic în dialog cu toate Bisericile angajate sincer în drumul spre unitate.

• Anii lungi de ateism mai au consecinţe în viaţa culturală şi etică a ţării?

Ateismul a fost puternic, penetrant, dar n-a reuşit să treacă de barierele conştiinţei multor persoane. Asta a arătat marea ceată de martori şi de martiri, dar şi faptul că în ţara noastră, la căderea regimului, s-a văzut că nu exista un număr semnificativ de nebotezaţi, deoarece toţi, chiar şi cei mai îndârjiţi activişti de partid, în mod clandestin îşi aminteau de sărbătorile religioase şi îşi botezau copiii. Este adevărat că n-au fost botezaţi copiii din orfelinate. Însă în societatea românească credinţa n-a fost niciodată ştearsă şi românii n-au încetat să se identifice în credinţa lor.

• Adesea prezenţa emigranţilor români în străinătate este asociată în mod sistematic cu comportamente ilegale sau oricum violente. De ce credeţi că se întâmplă asta?

Printre emigraţii români sunt persoane cu titluri înalte de studiu şi calificare profesională optimă. În contextul unei migraţii sălbatice, aşa cum a avut loc, există şi disperaţi, cu precedente penale şi condamnări în ţara lor, care - mergând în alte ţări - duc acolo disperarea lor şi marginalitatea lor. Orice generalizare este greşită. Pe de altă parte, prezenţa diasporei române în Uniunea Europeană, dar nu numai, pune problema unei slujiri de însoţire religioasă şi de formare spirituală, care să evite sau să limiteze la maximum fenomene de dezrădăcinare şi atitudini de contrapoziţie faţă de contextul care găzduieşte. În acest sens este fundamental rolul misionar al preoţilor români, şi îndeosebi al preoţilor greco-catolici care lucrează în diferitele regiuni ale Uniunii Europene în slujba comunităţilor de imigranţi. De fapt, aceşti preoţi au posibilitatea de a-i întări pe credincioşi în tradiţia lor eclezială, educându-i pe de altă parte s-o considere o bogăţie spirituală distinctă faţă de tradiţia religioasă a ambientului în care trăiesc, totuşi nu alternativă în mod dialectic faţă de aceasta din urmă, ci complementară ei în mod armonios: un patrimoniu preţios pe care imigranţii înşişi îl duc în dar societăţii în care exigenţe multiple i-au dus să trăiască.

(După L'Osservatore romano, 12 februarie 2010)