PORUNCA IUBIRII

Porunca cea mai mare din Lege: cea a iubirii. Este vorba de dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi şi de răspunsul nostru la iubirea Sa. Creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, omul simte în adâncul său că trebuie să iubească şi să fie iubit, căci fără dragoste, viaţa nu are sens, lucru întărit de următorul exemplu: în Statele Unite s-a sinucis un om de afaceri care avea “totul”. Era căsătorit cu o soţie iubitoare şi avea trei copii minunaţi. Afacerile îi erau prospere. A lăsat un bilet pe care era scris: “Niciodată nu am iubit pe nimeni. În tot ce am făcut, m-am gândit doar la mine. Aşa nu mai pot trăi. Iertaţi-mă!”
Mulţi oameni nu înţeleg că singurătatea şi plictiseala lor izvorăsc din faptul că nu permit să fie “mângâiaţi” şi “luminaţi” de iubirea lui Dumnezeu. Aceştia nu au primit vestea că au în cer un Tată care îi iubeşte şi doreşte ca ei să se simtă fiii Săi iubiţi, sprijiniţi şi ajutaţi. Sunt mulţi părinţi trişti, pentru că fiii lor s-au îndepărtat de Biserică şi nici nu vor să asculte când li se vorbeşte despre Domnul. În aceste cazuri, părinţii simt că şi-au pierdut propriul copil şi trăiesc o mare durere. Întristarea părinţilor este cauzată de faptul că nu doresc să priceapă că Dumnezeu este cu ei şi îi sprijină chiar dacă, copiii lor sunt rebeli. Astfel, supărându-se, pe lângă viaţa copiilor distrusă, părinţii îşi vor amărî şi propria existenţă, pierzându-şi liniştea sufletească. Omul care recunoaşte că este fiul iubit al Creatorului, nu poate să-şi piardă pacea şi bucuria sufletească, specifică celor îndrăgostiţi de Dumnezeu şi împlinitori ai poruncile Sale.
Faptul că multe persoane stau departe de Biserică, se datorează şi credincioşilor care nu vestesc cu viaţa lor, cât de mult îi iubeşte Tatăl şi nu transmit iubirea divină vecinilor şi chiar celor din casele lor. Din păcate, medităm prea puţin la apostolii care şi-au “cheltuit” viaţa doar pentru a vesti oamenilor, cât de mult îi iubeşte Domnul.
În zilele noastre, se simte nevoia urgentă a întăririi iubirii dintre soţi, singura capabilă să dea un impuls nou educaţiei tinerelor generaţii şi un viitor mai bun, societăţii noastre. Astfel tinerii, privind cum părinţii îşi “dăruiesc” gratuit, liber şi reciproc iubirea, vor învăţa să respecte, să iubească şi să-şi împlinească datoria, cu responsabilitate. Iubirea dintre părinţi îi va ajuta pe copii să trăiască cu sentimentul bucuriei în inimi, medicament puternic ce îi va stimula la dezvoltarea calităţilor lor.
Analizând relaţiile care există în multe familii, concluzionăm că mulţi părinţi nu pricep că şi pruncii lor, sunt fiii aceluiaşi Tată. Soţii care doresc să comande, vor deveni educatori aspri, buni patroni, dar nişte părinţi jalnici, care vor distruge viaţa pruncilor lor.
I. Experienţele negative ne împiedică să iubim din toată inima
Când eram mici, ne iubeam părinţii din toată inima. Din păcate, crescând, experienţele vieţii ne-au învăţat opusul. Ne-au spus că a iubi înseamnă a suferi; că nu trebuie să ne deschidem sufletul altora; că riscăm să fim dominaţi sau manipulaţi; că dacă iubim, vom fi umiliţi şi batjocoriţi… Atunci ne-am blocat şi am refuzat să iubim.
Fiind creaţi “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, trebuie să înţelegem că mai înainte de toate, ne-am născut pentru ca să iubim şi doar în plan secundar se află proiectele şi realizările personale, care sunt bune, doar în măsura în care omul respectă voia Domnului.
Mulţi oameni sunt de părere că, dacă-şi vor afla partenerul de viaţă potrivit, atunci vor fi fericiţi. Alţii cred că, dacă vor obţine un lucru dorit sau dacă vor realiza ceea ce şi-au propus, vor fi bucuroşi. Aceştia greşesc, deoarece cred că fericirea depinde de alţii sau, că ea constă în lucrurile care sunt în exteriorul fiinţei lor. A iubi, însemnă a înţelege că suntem liberi şi stăpânii universului, pentru că am primit de la Domnul puterea vieţii divine. A iubi, implică nu a ne pierde în lucrurile mărunte din lume, ci a pricepe că suntem destinaţi veşniciei.
O mamă puternică, respectată de toţi la locul de muncă, impune singurei sale fiice să fie asemenea ei: mereu prima. Fiica ei nu poate să greşească, să plângă sau să piardă timpul… O astfel de mamă nu-şi educă fetiţa să fie puternică, ci să trăiască fără sentimente; copila va fi o “câştigătoare” care întotdeauna va avea totul sub control, dar tot timpul va fi nemulţumită, mereu va fi în acţiune, dar niciodată, fericită. Din păcate, prin restricţiile sale, mama i-a interzis acestei copile să iubească, nepricepând că plânsul, duioşia şi vulnerabilitatea sunt o componentă a iubirii.
Un tată oarecare, nu ştie decât să urle şi să ceară tuturor din familie, să se supună ordinelor sale. În acest caz, pruncii se simt în siguranţă doar când tatăl lipseşte de acasă. În interiorul lor sunt terorizaţi de el, fiind nesiguri şi timizi. Niciodată nu vor fi capabili să-şi aleagă singuri calea în viaţă. Sunt copiii cei mai predispuşi la marile greşeli ale tinereţii, inclusiv fuga de acasă. Devenind adulţi, trăiesc mereu apărându-se de cei din jur. Sunt incapabili să colaboreze, la realizarea a ceva bun. Acest tată le-a distrus iubirea şi încrederea în viaţă.
Un alt tată era faţă de cei din familie “un duce”. Toţi trebuiau să-i execute ordinele, inclusiv soţia. Fiul i s-a opus: “nu este cinstit ca tu să ne terorizezi, astfel” şi-şi apăra mama. Dar acest “bărbat” era prea puternic… Drept urmare, într-o zi, tânărul hotărî să nu-i mai arate tatălui său că suferă. Nu mai simţea nici un fel de emoţie. Azi este un om cu inima de piatră: pare insensibil. Inima sa a fost ruptă în două şi acest fapt este vizibil. Nu se observă nici bucurie şi nici viaţă pe faţa sa…
O mamă le cere mereu copiilor ei să o ajute, chiar dacă aceştia ar dori altceva. Ea îi laudă numai când muncesc… Copiii au înţeles că nu pot să se joace, fără se să simtă vinovaţi că nu au lucrat neîntrerupt. Ei vor deveni muncitori neobosiţi, dar nu vor şti să se distreze în viaţă. Mama le-a distrus o latură plăcută a vieţii: jocul, glumele, relaxarea.
De multe ori, comportamentul părinţilor sau experienţele prin care am trecut, ne-au tăiat avântul iubirii, al fericirii. Poate am pierdut încrederea în viaţă, poate am devenit cinici, poate ne-am predat, dar încă mai avem “aripi”: sunt doar ciuntite. Chemarea la iubire – pe care Dumnezeu a sădit-o în noi – nu poate fi distrusă, nu expiră, ci este veşnică… Dacă am recunoaşte rănile noastre şi ne-am strădui să le vindecăm, am putea iubi din nou, cu toată puterea şi din tot sufletul.
Tatăl meu – îşi aminteşte un tânăr – privea la realizările mele şi le considera ca fiind rodul superiorităţii sale. Dacă reuşeam la şcoală, credea că este meritul său şi se considera că este “cineva”. Acest tată doar îşi privea copilul dar nu-l iubea, ci se gândea numai la onoarea sa. Un asemenea părinte nu a înţeles că trebuie să-ţi iubeşti aproapele pentru ceea ce este, nu pentru realizările sale. Un astfel de tată şi-a învăţat copilul că, pentru a fi iubit şi important, trebuia să reuşească, să fie un om de vază. Dar când a crescut, tânărul a înţeles că pentru a fi iubit, nu trebuie să demonstreze nimănui, nimic: “Dacă vă place cum sunt, bine. Dacă nu, este problema voastră“.
Mama mă punea – recunoaşte o persoană – să recit în public, deoarece cu toţii o lăudau ce copil cuminte are. Ea era mulţumită, dar nu pricepea că eu mă simţeam oribil, asemenea unui copil de circ, dresat. Câte nu am făcut în viaţă, doar ca să o fac fericită! Dar acum doresc să trăiesc, nu pentru ca să satisfac plăcerile altora, ci pentru ca eu să mă simt bine.
Când o mamă spune copilului ei: “Te iubesc, doar dacă mănânci tot“, nu face o declaraţie de dragoste, ci de respingere: “Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci te iubesc doar pentru că faci ceea ce îţi spun, adică ceea ce doresc eu“.
O fiică, de mic copil, a trebuit să-şi îngrijească mama, grav bolnavă. A învăţat să se dăruiască altora. A reuşit în toate domeniile, dar mereu era nemulţumită, tristă şi depresivă. Atunci când dorim să facem altora pe plac, căutăm să intrăm în graţia iubirii lor, să avem aprecierile lor. Fiind interesaţi în mod excesiv de părerile altora, pierdem pacea sufletului nostru.
O femeie povestea că de mică, nu dorea să mănânce (un act prin care îşi revendica autonomia). Într-o zi, tatăl înfuriat îşi băgă capul în farfuria cu supă. Din acea zi, speriată de imensa putere a tatălui, mâncă tot ce i se punea înainte, iar tatăl era fericit de realizarea sa. Acest părinte nici măcar n-a sesizat că a distrus puterea copilei sale, aceea de a se opune. De fapt, crescând, acea femeie, atunci când cineva o acuza sau o ataca, nu reuşea să se apere.
II. Copiii dau lecţii adulţilor
Am putea învăţa multe de la următorul exemplu… O fetiţă de trei ani şi-a pierdut brăţara de aur, întristându-se. Frăţiorul ei de şase anişori, imediat a ajutat-o s-o caute. Găsind-o, i-a restituit-o. El s-a simţit obligat să-şi ajute sora, din dragoste frăţească. Din păcate, noi adulţii nu simţim la fel, considerându-ne de cele mai multe ori, rivali sau dornici de a domina peste cei din jurul nostru.
Am putea să învăţăm de la acest copil care-şi iubeşte sora din toată inima, dorind să o vadă fericită, nu tristă. El nu o ignoră – abandonând joaca, pentru a-i sări în ajutor – şi demonstrează că este foarte atent la nevoile ei. Ce minunat ar fi dacă, în relaţia dintre soţi, aceştia ar da dovadă de o atenţie asemănătoare faţă de problemele celuilalt, acordându-şi reciproc ajutorul!
Atunci când copiii observă că părinţii nu se ajută între ei, învaţă să fie tot mai egoişti, îndepărtându-se inclusiv de părinţii lor. Cum pot copiii sau tinerii să-şi respecte părinţii, dacă îi văd pe aceştia că nu se respectă între ei? De la părinţii certăreţi, copiii vor învăţa să devină rebeli şi neascultători… Dumnezeu vrea ca pornind de la exemplul acestui copil, să învăţăm să fim iubitori şi respectuoşi cu cei de lângă noi, deoarece nu putem să-L iubim pe Domnul şi să pretindem că respectăm poruncile Sale, dacă nu-i iubim pe cei din familia noastră, ne spune Isus.
Porunca iubirii este cea mai mare şi mai importantă ,pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Adevărata iubire nu trebuie să se confunde cu sentimentul, ci să pornească din inimă, fiind o hotărâre statornică a minţii. Din acest motiv, căsătoria făcută din dragoste nu se poate destrăma. Nu trebuie să iubesc doar ce-mi place, căci nu întotdeauna plăcerea coincide cu adevărul şi cu binele… Adevărata iubire implică jertfire, renunţare, seriozitate, dăruire, inteligenţă, dorinţa de a-l face fericit pe altul, curajul de a trăi în adevăr, alegerea de a-L pune pe Dumnezeu şi valorile pe primul plan în viaţă… Când omul urmăreşte realizarea acestui standard, inima lui se va umple de pace şi bucurie, în ciuda tuturor dificultăţilor, deoarece puterea Domnului îl va scoate din “moarte” şi-l va înălţa la viaţa cea divină şi veşnică.
Porunca iubirii aproapelui pe care am primit-o de la Dumnezeu este pentru noi un semnal de alarmă: “Atenţie! Cei din familia ta sunt copiii lui Dumnezeu. Prin urmare, ia aminte cum te comporţi cu ei!…” Dragostea curată nu este teorie, ci se traduce în acţiuni concrete de într-ajutorare. O mamă poate să-şi jertfească nopţile – nedormind – pentru iubirea faţă de copiii ei, tot la fel cum un tată poate să meargă la lucru într-o ţară străină, trudind pentru binele familiei sale.
Este interesant că ne-am dori să primim miliarde, crezând că atunci am putea să ne organizăm viaţa după bunul nostru plac, dar, în acelaşi timp, nu acceptăm de la Domnul “darul iubirii”. Unii au câştigat la loto şi apoi, în câteva săptămâni şi-au distrus familia… Prin urmare, nu banul, ci respectul reciproc, buna înţelegere şi iubirea slujitoare, stau la baza unei familii “tradiţionale”.
Este trist că darul gratuit al iubirii îl refuzăm aproape zilnic, cu încăpăţânare, deoarece nu dorim să fim responsabili şi să ne împlinim datoria, asemenea copilului din exemplul dat, care se simte dator să-şi ajute surioara. Cultura noastră individualistă ne-a învăţat că, numai fiind distanţi şi indiferenţi faţă de cei dragi, putem face ceea ce ne place… De câte ori, din dorinţa de a-şi satisface “plăcerile”, părinţii neglijează educaţia şi sprijinul pe care îl datorează pruncilor lor, petrecând mai mult timp cu prietenii, serviciul sau la TV…? Ori, cine iubeşte, ştie că trebuie să pună la dispoziţia celor dragi, calităţile şi bunurile sale, cu mult curaj şi fără rezerve?
Din păcate, îndepărtându-se de credinţă, părinţii zilelor noastre devin tot mai egoişti, iar goana lor după succes şi după aprecierile altora, coroborate cu dorinţa de a comanda, sunt factorii care nu-i permit nici unui om să-şi iubească partenerul de viaţă şi să-şi educe pruncii. Părinţii care neglijează educaţia copiilor lor, ignoră şi dispreţuiesc darul imens pe care l-au primit de la Dumnezeu.
III. Iubirea lui Dumnezeu, izvor de fericire
“Iubirea” este darul cel mai mare, fiind cauza existenţei noastre: iubindu-ne, Dumnezeu ne-a creat, demonstrându-ne că putem să-i educăm pe cei de lângă noi, doar în măsura în care îi iubim. Jertfa de Sine a lui Isus – împlinită din iubire – nu s-a sfârşit în moarte, căci înviind, Mântuitorul ne-a arătat că iubirea este mai tare, inclusiv decât moartea.
Sf. Pavel ne informează că întotdeauna “iubirea lui Dumnezeu este cea care ne împinge la convertire” (Rm. 2, 4), adică la schimbarea vieţii, la apropierea de Domnul, la fericire şi la buna înţelegere între noi. Ştiind că Dumnezeu te-a tratat cu milă şi înţelegere, trebuie să te determine să fii milostiv şi înţelegător cu cei din casa ta. Iubirea produce pace, armonie şi bună înţelegere în sânul celor mai agitate familii. Iată de ce, Isus consideră dragostea, porunca cea mai importantă.
Practicarea iubirii ne cere multă dăruire şi perseverenţă. Din păcate, persoanele care iubesc, întâlnesc semeni care nu sunt atenţi şi recunoscători faţă de iubirea lor, ba mai mult, răsplătesc cu răutate iubirea lor, arătând veridicitatea proverbului: “Fă bine şi aşteaptă rău“. Mulţi, trecând prin aceste experienţe, se pot descuraja; totuşi, Dumnezeu-iubire este mereu alături de cei care fac binele şi le dă putere să iubească, în ciuda tuturor piedicilor. Aceştia nu se predau şi continuă să iubească, demonstrând nu numai că iubirea este mai tare decât trădarea, ci şi faptul că au pus pe primul loc în viaţă, ascultarea de Dumnezeu şi nu comportamentul celor de lângă ei. Dacă un om se lasă influenţat de jignirile celor dragi, arată că este mai interesat de părerile oamenilor, decât de respectarea voinţei şi poruncilor lui Dumnezeu.
Să nu uităm că apostolul Ioan ne spune că, atunci când pretindem că îl iubim pe Creatorul, dar suntem certaţi cu fratele nostru, suntem mincinoşi, deci, adevărul nu locuieşte în noi. Prin urmare, nu se pot numi creştini, soţii care nu se iubesc şi nici copiii, care nu-şi respectă părinţii. Omul îşi realizează misiunea vieţii – primită direct de la Mântuitorul – doar în măsura în care iubeşte.
Credinţa omului se măsoară prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, deoarece numai iubirea îl ajută pe om să se apropie tot mai mult de adevărata sa identitate: fiu iubit al Creatorului, chemat să iubească, mai presus de orice.
IV. Ce înseamnă iubirea?
În timpul lui Isus, Legea era formată din 613 porunci. Fariseii căutau să afle care este cea mai importantă. Răspunzându-le, Isus uneşte două porunci din VT: pe cea a iubirii faţă de Dumnezeu din Cartea Deuteronomului (cfr. Deut. 6, 5) – o rugăciune pe care evreii o recitau zilnic, având obligaţia să o transmită noilor generaţii – cu aceea a dragostei faţă de aproapele “Iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18).
Isus vede o legătură strânsă între iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui: una, fără cealaltă… n-are nici o valoare. Când un om îşi iubeşte aproapele, demonstrează clar că îl iubeşte şi pe Dumnezeu. Îl iubeşte pe Domnul din toată inima, numai cel care îl iubeşte pe aproapele, ca pe sine însuşi. Faptul că Isus uneşte aceste două porunci, făcându-le să depindă una de alta, ne învaţă, fie că ele nu sunt în opoziţie, fie că adevăratul creştin nu este împărţit între datoriile faţă de Dumnezeu (rugăciunea, respectarea poruncilor) şi comportamentul său faţă de cei din jur. Dimpotrivă, cel care trăieşte în iubire cu aproapele, creşte şi în dragoste faţă de Domnul: aproapele este un frate şi nu un duşman între mine şi Dumnezeu, ci, mai degrabă, o cale care mă conduce la Domnul.
Din păcate, de multe ori considerăm că ajunge să-L iubim pe Dumnezeu, ignorând dragostea faţă de ceilalţi. Astfel trăim în minciună şi în întuneric, deoarece nu pricepem că Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl milostiv al tuturor oamenilor, care se bucură, atunci când fiii Săi trăiesc în bună înţelegere.
Isus ne învaţă că de respectarea acestor două porunci depinde “toată Legea şi Profeţii”, adică întreaga Scriptură, care este sintetizată în aceste două porunci ale dragostei. În Evanghelia după Matei, Isus ne dăruieşte o poruncă asemănătoare: “Tot ceea ce doriţi ca oamenii să vă facă, şi voi faceţi pentru ei: aceasta este Legea şi Profeţii” (Mt. 7,12).
Iubiţilor! Simplificând, dar împlinind Legea lui Moise, Isus a revelat în mod definitiv voia Tatălui, adică iubirea Sa, mai presus de toate şi iubirea aproapelui, în chip activ şi dezinteresat. Cu alte cuvinte, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, mai mult decât îi iubim pe cei dragi şi să ascultăm de învăţătura Lui, mai mult decât de părerile oamenilor şi de impresiile noastre. Ţinem cont de această învăţătură, punându-L pe Domnul pe primul loc în viaţa noastră? Îl iubim pe aproapele în mod practic: dorindu-i binele din tot sufletul şi slujindu-l?
Pentru a practica iubirea de Dumnezeu şi dragostea frăţească, orice om trebuie, mai întâi, să se iubească şi să se respecte pe sine. La fel cum un izvor secătuit nu poate oferi apă drumeţilor, individul care nu trece peste necazurile personale, nu-şi acceptă defectele şi nu se simte iubit de Creatorul, care îi repetă continuu: Tu eşti important pentru Mine chiar şi atunci, când toţi te dispreţuiesc, nu va putea iubi… Atunci când omul nu pricepe imensa iubire cu care Dumnezeu îl înconjură şi nu înţelege că din iubire pentru el, Domnul L-a jertfit pe unicul Său Fiu, deviază de la calea iubirii. În schimb, atunci când recunoaşte cât de mult bine îi vrea Dumnezeu, destinându-l vieţii veşnice, începe să iubească şi să permită pătrunderea păcii şi a bucuriei, în inima şi casa sa. El se roagă tot mai mult şi doreşte să-l urmeze îndeaproape pe Isus, dăruindu-le fraţilor săi iubirea, adică înţelegându-i, sprijinindu-i şi slujindu-i.
De altfel, a-L iubi pe Dumnezeu – în sens biblic - înseamnă a renunţa la voia noastră pentru a o urma pe a Sa, căutând să fim fideli poruncilor Sale în tot ceea ce facem. Biblia ne spune că Domnul doreşte să pătrundă în viaţa şi în mintea noastră, pentru a ne încredinţa o misiune, aceea de a iubi, adică a adera la voia Sa, opunându-ne mofturilor noastre.
Când noi îl iubim pe Dumnezeu, El ne dilată inima şi ne învaţă cum să ne iubim soţul/soţia, copiii, chiar şi duşmanii. Astfel, a iubi înseamnă a pricepe, a înţelege că iubirea Domnului este în strânsă legătură cu iubirea aproapelui, în timp ce, lipsa de iubire ne face să fim tot mai înguşti la minte, mai egoişti şi mai nefericiţi.
Din păcate, este cunoscut faptul că, atât cei care se refugiază în alcool, în droguri, cât şi cei care îşi caută bucuria vieţii exclusiv în sport sau în muncă, ignorând datoriile faţă de familie, au apucat pe aceste căi deoarece niciodată nu s-au simţit iubiţi de alţii, fiind trataţi cu răutate şi indiferenţă. Tocmai de aceea, Isus ne spune că iubirea este una singură, informându-ne că din relaţiile pe care le avem cu cei din casa noastră şi de la locul de muncă, se vede dacă într-adevăr îl iubim pe Domnul. Maica Tereza de Calcutta repeta mereu: “Îmi este greu să cred că tu îl vezi pe Dumnezeu într-o bucată de pâine şi nu pe faţa fraţilor tăi“, a soţiei tale, a fiilor tăi…
Faptul că aceste două porunci ale iubirii nu trebuie separate ne învaţă că: nu avem nici un folos, dacă-L iubim pe Domnul şi-i dispreţuim pe oameni; nu este îndeajuns dacă îi ajutăm pe oameni, dar nu ţinem cont de învăţătura Bibliei şi de cinstirea lui Dumnezeu; nu vom fi răsplătiţi cu darul mântuirii, dacă nu-i iubim pe cei din familia noastră.
Papa ne spune: “Dacă Iubitul este darul cel mai mare din viaţa mea şi îmi este alături, dacă sunt convins că El – care mă iubeşte – este cu mine, chiar şi în situaţii de suferinţă, îmi rămâne în adâncul inimii bucuria care-i mai mare decât toate suferinţele… Trebuie să ne dăm seama de prezenţa Domnului care este lângă noi şi să nu fim surzi, căci ascultând doar zgomotele lumii, nu putem auzi această prezenţă liniştită, care bate la poarta noastră… şi pierdem esenţialul“… Viaţa este pe jumătate frumoasă şi pe jumătate urâtă. Partea frumoasă este iubirea.
Dacă filozofii din antichitate au intuit că la baza ordinii din univers stă necesitatea fiecărui om de a-l respecta pe aproapele său, Isus este singurul care a vorbit de necesitatea de a-i “ierta”, pe cei care ne-au jignit. De fapt, iertarea este culmea iubirii: acceptarea suferinţelor – din dragoste pentru altul – şi iertarea ofenselor primite. Să-ţi fie milă de aproapele, este uman, dar a-l ierta pentru răul pe care ţi l-a făcut, este ceva divin. Omul poate ierta, doar dacă cere această putere de la Dumnezeu.
Porunca iubirii doreşte să ne înalţe pe această culme, “obligându-ne” să realizăm lucruri divine, pe care singuri nu le-am putea face. Tocmai de aceea Isus ne porunceşte să iubim. Amin.